vineri, 2 martie 2012

Primăvara și alte primăveri

Știu că tu ești acolo. Știu că orice ar fi, orice s-ar întâmpla, vei rămâne acolo. Știu, sper.
O zi ca oricare alta, un zâmbet ca oricare altul. Oamenii ar trebuii să zâmbească mai des, dar se știa deja acest lucru. Acum zâmbesc fals, de forma, fără culoare, fără strălucire. Zâmbesc plastic.
A venit primăvara. A venit timpul ca oamenii să zâmbească sincer și fără oprire. În ținutul meu fericit, primăvara însemna iubire, o iubire pură și copilăroasă, prea sinceră și prea profundă pentru a fi înțeleasă de cei din afară. În ținutul meu fericit primăvara toată lumea zâmbea, toată lumea forma cu adevărat o familie sexoasă, mare și fericită, și le convenea asta.
Acolo, căci nu-mi pot închia basmul doar după trei rânduri, totul era ireal de perfect. Străzile aveau un parfum aparte, incredibil de unic și etern. Oamenii erau umani și buni în răutatea lor de-a dreptul adorabilă.
Și era un soare. Un soare mare și strălucitor, pueril dar mereu prezent. Și nu numai. Porecle zburau frenetice pe lângă noi, ne învăluiau de căldură, glume și râsete. Doze mici de ironie, de dușmănie și prostie condimentau, fără să strice acest fel de mâncare senzațional. Spiriduși unici, minunați, strălucitori.
Putea merge vreodată ceva greșit? Putea? Și chiar dacă te trezeai cu noaptea în cap... puteai vreodată să nu zâmbești puțin în drumul tău spre castel? Știai că atunci, în prima secundă, primul minut sau prima oră... avea să-ți fie puse la încercare abilitățile de a te inspira sau a inventa. Știai și totuși continuai să zâmbești. Și la întoarcerea de la castel? Cum putea să nu-ți placă? Ai uitat, cum tot cârdul împrăștiat într-o ordine perfectă, mergea pe străduțe? Mergea împreună, unit.
Și acei patru pereți. Tot patru pereți au rămas și acum. Știu asta căci am văzut chiar azi această minune. Aceași patru pereți. Totul era la fel. Doar oamenii diferiți. Pentru că știi... nu mai eram noi acolo. Nu mai fusesem de prea mult timp. Și asta era cel mai greșit lucru din lume.
Uite, mă voi oprii acum. Mi-e dor, al naibii de dor și știu că e stupid. Doar că e ciudat și nu numai ciudat dar și greșit... Pentru că acum universul, tot pământul s-a răsucit complet. O altă lume opusă, incredibil de opusă, drăguță, căci primăvara totul e drăguț, dar incomparabilă. Atât de incomparabilă...

Am promis o postare drăguță dar nu m-am putut ține de cuvânt. În lipsă de altceva... vă servesc un adevăr al meu. Acum mă voi întoarce înapoi la temele la mate și mâine voi face mai multe chestiuțe.

4 comentarii:

  1. "Și acei patru pereți. Tot patru pereți au rămas și acum. Știu asta căci am văzut chiar azi această minune. Aceași patru pereți. Totul era la fel. Doar oamenii diferiți. Pentru că știi... nu mai eram noi acolo. Nu mai fusesem de prea mult timp. Și asta era cel mai greșit lucru din lume."

    Si eu eram chiar langa tine.Si am vazut aceeiasi patru pereti.Si parca acei "oameni diferiti" ne luasera locul.Si stradutele intradevar erau goale dar in acelasi timp pline de amintiri.Si nostalgia m-a cuprins si pe mine.Si nici eu nu puteam s-o spun mai bine.Si nimeni nu putea. >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. Raluuuuchito, mi-e dor, iubire! A naibii nostalgie!

    RăspundețiȘtergere

© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis