Zile

Mi-e lene să gândesc, să mă gândesc la consecințe, la viitor, sunt obosită. Visez în continuare la norișorul meu de fum, sper în continuare la o lume mai bună, o vreme mai bună, care, evident, nu va venii.
Așa că ne vom îneca în propriul tărâm fericit, îi vom prezenta tristețea noastră, i-o vom oferi pe tavă și vom aștepta să ne-o transforme în fericire. Sau cel puțin vom spera să o îngroape adânc, într-un colțișor neștiut și neumblat de la marginea lumii. Ne vom descărca în mâzgăleli pe foi oarecare sau pe la spatelor unor caiete, vom scrie fiecare propoziție și frază ce ne bântuie creerașii, vom găsii, vom căuta noi locuri de a ne striga durerea.
Pot trece peste zi. Pot să râd și să zâmbesc, pot să fiu sau să par fericită. Pot și pot s-o fac destul de bine. Dar seara, noaptea, când trebuie să mă bag în pat, când trebuie să adorm... Îmi vin în minte toate chestiuțele pe care am tot încercat să le blochez în timpul zilei, tot tot tot și chiar mai mult. Și aștept în neștire, holbându-mă la tavan, la camera incoloră, aștept să fiu într-atât de obosită încât să pic, adorm, de epuizare. Și apoi să mă trezesc, să-mi dau seama că mi-am visat monștrii fugărindu-mă și vânându-mă, să nu mai pot să adorm prea curând și să stau, să-mi aștept soarele să răsară.
Oh, soarele. Iubitul meu soare... Ai apus de mult... Ai fugit, ai făcut tu ceva, nu știu ce, știu doar că nu mai ești aici. Iar lumina lunii nu-mi ajunge atât de mult precum mi-aș dorii.
Dap, melodrame și drame și tragedii la toate colțurile. Bănuiesc că, în final, pentru asta sunt făcute blogurile, nu? Având în vedere că am renunțat de mult la jurnalul meu, trebuie să-mi găsesc și eu locușorul undeva. Nu?