Fără titlu

Ba nu.

Să spun totul despre tot. Să mă plâng de frig, de gheață, de vânătăile datorate multiplelor căzături. Să mă plâng de școală, de timp, de criza economică, de dispariția balenelor. Să mă plâng de ipocrizia acelor omuleți care se presupune că ar trebuii să-ți fie alături. Doame, iarna cred că e anotimpul ipocriziei. De la soarele cu dinți, la oamenii care, dacă le povestești povestea vieții tale, dacă spui vrute și nevrute, nu încearcă să te impiedice din a face o greșeala imensă, doar pun un emoticon trist și gata. Întreabă ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, se bagă în seamă în căutarea unei bârfe noi, fără să le pese, în esență, de toată aceea chestie. Nu, serios, nu se schimbă lumea cu două-trei click-uri pe două-trei emoticoane. Just sayin'.

Să mă plâng de un moment, de un drum sau chiar de două, să mă plâng că nu sunt înțeleasă sau căăă ce?

Tocmai m-am plâns, nu? Tocmai am consumat atâtea rânduri virtuale pentru a face niște deducții evidente. 

Nu îmi place iarna. E prea amorțită. Prea... prea, prea. E anotimpul așteptării. 

Într-o oarecare altă ordine de idei, e iarnă. E iarnă și e pe bune iarnă. Și poate ar trebuii să-mi placă, fiind anotimpul cadourilor și faaptul că eu mai sunt și născută în perioada asta. Dar, cumva, eu vreau vara. Sau primăvara. Vreau acel parfum. Acel univers.

Ținutul meu fericit... E fericit. Ținutul meu fericit este fericit, este foarte fericit, este așa cum trebuie să fie. Și nu e corect, știu asta, că pentru a-mi ține ținutul fericit în viață, am distrus alt ținut fericit. L-am umplut de monstruleți și i-am distrus unicornii. 

O să mă îngrop și eu curând în această amorțeală. Am o dorință imensă de a revedea Vampire Knight și Death Note. Și, nu știu, vreau să dorm, să hibernez, să mă evapor într-un norișor de fum și când să mă trezesc totul să fie bine și frumos, toată lumea să fie fericită și ordonată, așa cum ar trebuii să fie.