duminică, 21 octombrie 2012

Duuuminică seara


A „lie” in believe.
An „over” in lover.
An „end” in friends.
An „if” in life.

Muuulte seriale și teme și teste și, cel mai important, muuultă lene. Până ... curând (sper), niște muzicuță.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Sâmbătă, sâmbătă, sâmbătă

10:58
Timpul mi-este limitat, ca de obicei. A început școala, trebuia să mă aștept la asta. Și într-un fel, mă așteptam. Doar că speram să fie mai... ok.
E toamnă.
Un lucru? Sunt eu. Eu, eu, eu, la fel de eu ca întotdeauna, la fel de egoistă și de lașă, la fel de insensibilă și... sensibilă. Și da, lucrurile se schimbă. Oamenii evoluează sau involuează. Nu pentru că sunt răi sau buni, sau pentru că le place ciocolata. Se schimbă pentru că circumstanțele se schimbă.  Deci nu se schimbă, nu? Oamenii se conturează, se desenează singuri într-un nou episod din propriul lor serial. Într-un nou sezon. Și nu orice fel de serial pentru că nu respectă absolut nici un tipar. Ceva fără sfârșit. Ceva real și ireal. Nu știi cu cine rămân protagoniștii. Nu știi cine moare și cine trăiește. Nu știi ce actori vin și pleacă. Interesant. Ușor sadic. De-a dreptul fascinant.
Altceva? E toamnă. Lucrurile vin și pleacă. Iar pentru un curcubeu este necesară și o ploaie. O ploaie rece, într-un fel răcoritoare, care să-ți amintească că ești viu, că ești om -vulnerabil- dar incredibil de puternic. Noi începuturi peste tot, iubire. Noi începuturi și noi sfârșituri. :)

Vroiam să scriu despre tot și despre toate. Vroiam să mă scriu cum făceam în trecut. Sunt incapabilă de asta, nu? Sunt incapabilă de a cumpăra și-o pâine. Sunt incapabilă de a scrie. De a exprima în cuvinte multitudinea de sentimente. E copleșitor. E fericire și durere sfâșietoare. E speranță și dezamăgire. E ură. Și mai presus de toate, e iubire. Atât de multă iubire. Atât de explosiv. Atât de... uman. Și sunt atâtea culori strălucitoare care zboară prin aer. Atât de multe contradicții. Atât de multe...

Ținutul meu fericit? Încă-mi aparține.

miercuri, 17 octombrie 2012

Ecuații

Aaaa început școala și testele și temele și ascultările și este... mult. Văd că anul ăsta nu o să mai pot să-mi permit să nu... învăț. Oh, asta e aiurea.
Ei bine, multe s-au schimbat în ultimile zile. Sau chiar de la o zi la alta. Sau de la o oră la alta. Spre exemplu, azi vroiam să scriu tot și încontinuu iar ziua următoare nici măcar nu vroiam să aud de asta. Ei bine, nici azi nu mă prea încântă ideea, dar fac orice ca să nu învăț la biologie acum. Chiar mă gândeam să-mi abandonez blogulețul.
În altă ordine de idei, vreau să fiu o scorpie insensibilă. 
În altă altă altă ordine de idei, vreau să nu mai visez.
Certitudini sau bănuieli. 
O să-mi recapăt cheful de a scrie, promit, dar până atunci o să mai dureze ceva. Sper că puțin. 
Certitudini sau bănuieli.
Îmi place matematica. Mereu mi-a plăcut. Ei bine, cât de mult îți poate plăcea o materie de școală, dar mai mult decât restul, asta e sigur. Și știi de ce? Pentru că e diferită de română sau de materiile la care trebuie să tocești. E exactă, precisă. Nu e superficială. Nu te trădează.   Răspunsul nu se schimbă în funcție de toane și sentimente. E acolo și mereu acolo, mereu aceiași. Își respectă promisiunile pe care nici măcar nu le face. Bine, și asta cu condiții bineînțeles. Totul vine cu condiții. Condițiile de existență. Condițiile de a iubii înțelege și tu matematica, numai așa te iubește și ea și-ți este alături orice ar fi. Oricum, e corect. Și pot să-i ofer înțelegere. Cere puțin pentru cât oferă. Ce poate fi mai ideal de atât? Oh, văd că deja o dau în în în retardism. M-am zâtit de aci. Pa pa. :)

miercuri, 10 octombrie 2012

Muzicuță, iar.

  1. Să închidem ochii.
  2. Să numărăm până la trei.
  3. Să-i deschidem.
  4. Să repetăm până când ne plictisim atât de tare încât forțăm creierul să simtă o oarecare schimbare.
Pentru azi, înafară de chestiuța stupidă și într-un fel vitală de mai sus, avem și muzicuță. Pudrată alandala și superficial. :)


duminică, 7 octombrie 2012

Zile

Mi-e lene să gândesc, să mă gândesc la consecințe, la viitor, sunt obosită. Visez în continuare la norișorul meu de fum, sper în continuare la o lume mai bună, o vreme mai bună, care, evident, nu va venii.
Așa că ne vom îneca în propriul tărâm fericit, îi vom prezenta tristețea noastră, i-o vom oferi pe tavă și vom aștepta să ne-o transforme în fericire. Sau cel puțin vom spera să o îngroape adânc, într-un colțișor neștiut și neumblat de la marginea lumii. Ne vom descărca în mâzgăleli pe foi oarecare sau pe la spatelor unor caiete, vom scrie fiecare propoziție și frază ce ne bântuie creerașii, vom găsii, vom căuta noi locuri de a ne striga durerea.
Pot trece peste zi. Pot să râd și să zâmbesc, pot să fiu sau să par fericită. Pot și pot s-o fac destul de bine. Dar seara, noaptea, când trebuie să mă bag în pat, când trebuie să adorm... Îmi vin în minte toate chestiuțele pe care am tot încercat să le blochez în timpul zilei, tot tot tot și chiar mai mult. Și aștept în neștire, holbându-mă la tavan, la camera incoloră, aștept să fiu într-atât de obosită încât să pic, adorm, de epuizare. Și apoi să mă trezesc, să-mi dau seama că mi-am visat monștrii fugărindu-mă și vânându-mă, să nu mai pot să adorm prea curând și să stau, să-mi aștept soarele să răsară.
Oh, soarele. Iubitul meu soare... Ai apus de mult... Ai fugit, ai făcut tu ceva, nu știu ce, știu doar că nu mai ești aici. Iar lumina lunii nu-mi ajunge atât de mult precum mi-aș dorii.
Dap, melodrame și drame și tragedii la toate colțurile. Bănuiesc că, în final, pentru asta sunt făcute blogurile, nu? Având în vedere că am renunțat de mult la jurnalul meu, trebuie să-mi găsesc și eu locușorul undeva. Nu?

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Iar și din nou

Nu mi-a mers netu'. Acu' mere.
Alegeri. Nu-mi plac. Știu ce ar trebuii să aleg, știu ce vreau să aleg, știu ce îmi doresc să aleg, ce ar fi bine să aleg, ce ar fi corect să aleg. Dar oare care dintre aceste alegeri le poate eclipsa pe celelalte? 
Lucrul la care râvnesc cu adevărat... este acela de a nu fi nevoită să fac nici o alegere. Să o facă altcineva în locul meu și eu să dau vina pe respectivul în caz că e alegerea greșită... sau să se întâmple ceva care să oprească sau să pună pe pauză timpul. Viața. 
Oamenii... au memoria, nu selectivă, ci ușor de șters. Ușor de înlocuit. Presupunând că un om a învățat despre tine mai multe lucruri decât ai învățat chiar și tu despre tine, suficient cât să scrie o carte... și apoi să se întâmple ceva, să faci ceva, să invețe ceva nou și dintr-o dată, toată acea carte imaginară să fie aruncată în flăcări cu cruzime. 
O bătălie între două conștiințe. Una rănită, disperată și dornică de răzbunare. Întunecată și fără să mai posede vreun strop de rațiune... Și încă una vinovată, disperată dar diferit... În fața unui șemineu, prima persoană pe un scaun mare din piele, a doua într-un colțișor al camerei, poate în pragul ușii, cu ochii mari și rugători, căutând orice fel de urmă de compasiune și negăsind... Și omulețul din scaun să arunce leneș o carte groasă în foc. O carte cu copertă roșie, o carte veche și nouă, o carte care miroase ca acele cărți prăfuite și adevărate. Da, aruncă cu mâna dreaptă o carte adevărată în foc, uitându-se în continuare în ochii tăi, cu o privire răzbunătoare și îndurerată în același timp. Și să vezi cum flăcările se înalță în întunericul camerei, devorându-ți inima, gândurile, trăirile, fiecare bucățică din tine... Și în loc să fie ce? Cenușă? Și totuși... așa de corect. În nedreptatea asta supremă a universului, asta este corect... 
Evident, oamenii sunt fragili. Cu toții suntem al naibii de fragili și asta fix când ne așteptăm mai puțin. În acel moment în care ești sigur că poți să posezi un calm desăvârșit, fix atunci ești cel mai fragil... 
Oamenii renunță la rațiune în favoarea sentimentelor. Dar oare care dintre ele este cel mai benefic? 
Eu voi vota întotdeauna cu rațiunea, cu creerașu'... Cu stabilitatea.

marți, 2 octombrie 2012

Tap-tap-tap

Hei...
Imaginează-ți o multitudine de luminițe, steluțe mici și strălucitoare care cad din cer. Pline de o lumină caldă care nu-ți rănește ochii ci, din contră, îi atrage spre o lume nouă, magică. Și fiecare să aibă câte o culoare unică, câte o culoare nouă cu câte un univers nou...
Tu să fii în mijlocul nopții și în mijlocul camerei tale, în picioare și cu niște pijamale colorate cu ursuleți. Speriat, intrigat, fascinat... Cu doi ochișori colorați și sclipitori, mișcându-se rapid, încercând să nu rateze nimic, nici un moment. Să deschizi brațele și să întâmpini acele bucățele de lumină și culoare...
Poate că în fiecare este un tărâm magic, nu? Un fel de mini-zâne-spiriduși în fiecare locușor al lor. Cum ar fi Tărâmul Roșu, în care soarele e roșu? Sau Tărâmul Verde, în care soarele e verde? Sau albastru, roz? Chiar și alb, galben și portocaliu... Cum ar fi să te trezești din pat și dintr-o dată toate lucrurile în care ai crezut să se năruiască sau, din contră, să se întărească?
Zi-mi... e doar un vis sau e realitatea?

luni, 1 octombrie 2012

Luni

Oh, nu-mi place lunea... Nimănui nu-i place lunea. Vorba lu dirigă'mea, lunea e o zi urâtă prin definiție.

Știți momentele alea în care, nici dacă ar venii apocalipsa, nu ai vrea să te ridici din pat? Să stea timpul în loc și tu să stai în colțișor tău fericit din camera ta fericită, fără să ieși și să te lupți cu oameni și situații. Ei bine, eu mă simt așa în fiecare dimineață și cu cât trec mai multe zile, cu atât vreau să... să nu mai treacă.
În altă ordine de idei, e 1 octombrie. Nouă lună, nouă săptămână, au început și studenții facultatea, vacanța de iarnă se apropie, incredibil de încet, dar tot o face.
Șiiiiii... mi-au reînceput și tot reîncep o mulțime din serialele mele favorite. Ce poate fi mai minunat de atât? Zi tu, ce? :D

© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis