joi, 29 noiembrie 2012

Plictiseala si ceva mai mult

Plouă și plouă și tot plouă, plouă cu o ploaie de ploi.
Înainte să uit, pentru că sigur aș fi uitat, la mulți ani pentru mâine tuturor celora care poartă numele de Andrei, Andreea și altele asemănătoare. (iexact, tocmai mi-am urat și mie La mulți ani, ceea ce e complet normal, chiar îmi doresc să trăiesc câțiva ani, mai mulți). Așam, în rest... nimic. Iar nimicul este atât de plin cu nimic încât mă copleșește.
Hmmm....  Exemplu de text argumentativ, pentru că plictiseala mea este undeva la cote maxime. Ana are mere și pere.
Consider afirmația Ana are mere și pere adevărată.
În primul rând, Ana are mere, lucru ce se știe din cărțile de română din clasele mici sau, din glumele făcute pe seama unei Ane oarecare și a merelor ei mai mult sau mai puțin consistente. De exemplu, X exclamă, în timpul unei discuții, „Ce mere are Ana!”. Un alt loc din care s-ar putea deduce existența merelor respectivei, este cazul în care, de exemplu, un anume Y are o colegă cu același nume pomenit de atâtea ori până acum, care aduce mereu câte un măr roșu la școală și îl mănâncă.
În al doilea rând, Ana are și pere, lucru care rezultă din ideea de mai sus, deoarece dacă ar fi avut doar mere, acestea s-ar fi plictisit singure și ar fi urmat o revoltă care, în final, ar fi dus la dispariția fetei pe un tărâm plin cu zombie. Dar cum ea încă trăiește și nici nu pare să dea colțul prea curând, nu există nici o șansă ca Ana să nu aibă pere. 
În concluzie, sunt de părere că Ana are mere și pere.
//P.S.//: Dacă Ana are mere și pere, asta nu exclude ideea că ea ar avea mai multe fructe. Cum ar fi piersicuțe, pepeni sau chiar banane. De asemenea, ea ar putea să fie capul unei întregi mafii a fructelor.


Poţi să te plângi că trandafirii au spini, sau te poţi bucura că spinii au trandafiri.

duminică, 25 noiembrie 2012

duminica

Câteva desenici stupide, pe la finaluri de caiete, în ore plicticoase 
În rest, m-am apucat de Lost și terminat primul sezon din el și m-am îndopat o grămadă cu seriale coreene. Chiar au un farmec aparte. 
În altă ordine de idei, mâine este luni. Așa că hai să ne dăm cu toții capetele de pereți și să așteptăm vacanța de iarnă cu răsuflarea tăiată.

joi, 22 noiembrie 2012

nimic


E ciudat. Din mai mult puncte de vedere este ciudat. Este ciudat. 
Este ca și cum, dintr-o dată, am fost lansați în dimensiuni temporare diferite. Nu știu, suntem toți aici, dar într-un fel nu suntem. Într-un fel, unul o ia înainte, altul rămâne în urmă. Iar altul e mai înainte decât primul dar mai în urmă decât al doilea. E doar o senzație.
Nu pot să țin pasul. Am rămas în urmă. Am rămas în urmă dar am luat-o înainte. Cum se poate așa ceva? Cum s-ar putea așa ceva? Să fiu în spate și în același timp în față? 
Nu știu, nu pot. Sincer. Cum ar trebui să pot eu să fac față? Cum aș putea eu să mă confrunt cu așa ceva? Cum ar putea oricare dintre noi să fie aici, în locul ăsta pustiu, cum ar putea să se descurcă singur cu ceva atât de încurcat și de real? Nu știu, nu pot. Poate pare ușor. Cu siguranță nu-i.
Evaporarea mea într-un norișor de fum a devenit insuficientă. Nici măcar realizarea ei nu mă mai poate satisface. Dintr-o dată, prea pueril. Într-o altă ordine de idei, mă voi ascunde. Mă voi ascunde undeva, departe, într-un colțișor al minții mele. Mă voi ascunde de toți și de toate, mă voi ascunde de voi și de ei. Mă voi ascunde într-o cameră fără uși și fără ferestre, cu o masă și un scaun, poate chiar și o floare într-o vază. Și mi-ar plăcea și o foaie, mai multe foi, un infinit de foi, cu un stilou cu cerneală nelimitată. Să desenez, să mă reinventez, să reinventez întregul univers. Ce ar putea fi mai fermecător decât asta? În acest moment, imaginea ce mi s-a format în mintea-mi, este pur și simplu cea mai încântătoare. Să creezi, să-ți creezi ținutul fericit, să-ți creezi lumea, ca pe un joc. Să-ți creezi regulile propriului joc. Nu știu, poate e doar impresia mea. Dar câte lumi pot fi create din tine, o foaie și-un stilou? Un infinit. 

joi, 15 noiembrie 2012

Vise

Am nevoie.
Am nevoie de o infinitate de lucruri, de o infinitate de persoane, de o infinitate de idei.
Am nevoie de o infinitate de momente, de amintiri, de simțiri.
Sau dacă nu infinități, atunci măcar bucățele de infinituri. Bucățele micuțe și drăguțe, colorate, sclipitoare, atrăgătoare. Nu știu să mă mulțumesc cu ce am, nu pot să mă mulțumesc cu jumătăți de măsură. E totul sau... totul. 


Și... e o senzație. De gol. Mă simt pierdută undeva în noapte. Prin oraș, un oraș întunecat, cu luminile gălbui ale felinarelor reflectându-se în bruma trotuarului. Cândva, într-o toamnă sau o iarnă rece, cu un vânt puternic bătând direct în față și nici un omuleț. Și în liniștea nopții să nu se audă decât pașii tăi, respirația ta, bătăile inimii tale, tu, tu, tu, și ici-colo câte o mașinuță, gonind pe stradă, pe lângă tine. Și să mergi, să mergi fără să te oprești, să mergi și să mergi și să mergi. Să speri la o bătaie pe umărul drept, de la un alt suflet care te însoțește, dar să știi că nu va venii niciodată, că ești singur, în pofida tuturor iluziile create de tine, sau crezute de tine. Am tot visat tabloul ăsta. 
Visez amintiri noi, amintiri pe care nu vreau să le am, să mi le fac și nici nu-mi doresc să le fi avut, oricât de adorabile sau nu ar fi. 
Nu știu de ce. Nu pricep care e faza cu visele. Nu pricep de ce vor să mă înnebunească. Nu pricep ce vor de la mine. De ce uneori îmi prezintă cele mai terifiante coșmaruri, de ce alteori îmi prezintă cele mai minunate vise, de ce îmi visez temerile, speranțele, de ce visez chestiuțe la nimereală, de ce visez bucățele de viitor, de ce sunt dăți în care visez ceva și ajung să fac o prostie mare după, doar pentru că un vis mi-a trezit nu știu ce sentiment? E frustrant. Și incontrolabil. 
De ce oamenii visează? Care e faza cu visele? 

vineri, 9 noiembrie 2012

Love me me me

Am lăcit.
Și ascult încontinuu aceeași melodie și mintea mea e la mile depărtare. Și nu mă pot gândii decât la chestiuțe încurcate, fără o formă bine-definită, nu știu, cred că m-am încurcat prin propria-mi minte.
Și mă enervează toți și toate și vreau să decapitez lucruri și obiecte (da, obiecte, logic, nu?) și, cel mai important, oameni. Vreau să decapitez atâția oameni și să le pun înapoi capetele pentru a-i decapita din nou. Doar de dragul sadismului meu. Poate pentru că sunt lăcită. Hapciu.

Ghici...
Cinci floricele colorate.
Stele mascate.
Vise furate
Gânduri uitate,
Lumi aromate,
Amintiri scrise
Pe foi îngălbenite, aprinse.
Cerneală albastră.
Strălucește în lumina focului
O nouă fereastră
Spre o lume a infinitului.

Cuvinte, cuvinte, cuvinte.
Atât de încurcate,
Dezordonate.
Totul în a mea minte
E nemărginit.
Sentimente, idei, gânduri
Iar mă pierd printre rânduri
Și m-am prostit
Cu o inteligență rară
Poate m-am îndrăgostit.
Sau poate... am murit.

luni, 5 noiembrie 2012

Gânduri simple

Vreau să dau formă unei lumi noi și inedite, vreau să pictez cu niște culori total greșite o carte de colorat, vreau să nu respect liniile, să nu respect logica și, în final, să văd o capodoperă. Și, ca la o vârstă fragedă, să-mi apreciez arta dincolo de cuvinte, să fiu atât de mândră de perfecțiunea imperfectă încât, orice ar zice sau ar face cineva, nimic să nu-mi oprească zâmbetul. Și să alerg cu aceleași picioare stângi, să mă împiedic, să mă trezesc instant pe jos și să râd. Să râd de propria-mi adorabilitate și să mă ridic, scuturându-mi praful de pe haine, să continui să alerg spre un infinit de alte banalități strălucitoare.
Hmmm... 
Hai să zburăm. Să zburăm undeva departe, undeva unde nimeni să nu ne mai poată rănii, într-un loc în care nici noi nu ne putem rănii. Ce zici de un spital de nebuni? Hai să mergem cu toții într-un spital de nebuni plin numai cu noi în care timpul e diferit, în care noi suntem diferiți, în care suntem niște liberi prizonieri, cu libere minți și mâini care trec prin cămașa de forță ca prin magie. Și toți să fim constante, să fim forțați să ne petrecem eternitatea proprie împreună, doar noi, într-o simbioză al naibii de perfectă. Să avem privilegiul de a ne putea plictisii unul de altul.
Să facem tablouri din desenele colorate necorespunzător, din arta noastră neînțeleasă, să le atârnăm de pereți, să le desenăm pe pereți. Să treacă secundele, minutele, orele, într-un univers nou, personal, comod, simplu și complex.


vineri, 2 noiembrie 2012

Azi și ieri și alaltăieri...

Timpul meu liber continuă să fie în scădere. Bine, e și vina mea, probabil că dacă nu aș fi fost așa o leneșă, aș fi apărut de mult pe aici. Șiiii activitatea mea pe celelalte bloguri continuă să lipsească, lucrul acesta se va schimba dar, cu siguranță, nu azi.
În rest, toate bune și frumoase. Obsesia mea pentru seriale continuă să fie hrănită, chiar dacă momentan e la regim, supraviețuiește ea cumva. M-am apucat de 666 Park Avenue care e... bun de omorât timpul. M-am mai uitat și la Beauty and the Beast șiii am continuat cu multitudinea de seriale de care mă apucasem deja. Oh, și am ajuns la zi și cu True Blood. Deci... multe multe multe seriale. Și filme... câteva filme, da, sigur. Oh, e parcă a trecut o eternitate de când nu am mai fost pe aici.
Jocuri jocuri jocuri jocuri. La Hero of Magic II de pe telefonul meu am ajuns la lvl 630, momentan. Șiiiii sunt mega-happilici.
Jocuri jocuri jocuri jocuri. Mie plac jocurile. Jocurile, serialele, filmele, cărțile, poveștile, desenele, muzicaaaa, dulciurile, etc.
În altă ordine de idei, îmi aștept timpul sau, cel puțin cheful. Idei de postări am câteva și sper că le voi pune curând în acțiune.
Cred că o să reapar mâine. Până atunci, ca să nu zic că postarea asta a fost pur și simplu degeaba, avem o muzicuță drăguță drăguță de tot :)

© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis