joi, 3 ianuarie 2013

1

  O să încep asta, nu o să mă țină mult, dacă o să ajung la numărul 2 e minune. Nu este o poveste, nu este scrisă într-o ordine cronologică, de fapt nu am nici o idee de ce am scris ce am scris și în ce măsură vreau să continui.

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

  Eram singur, un suflet singur, ascuns într-un colțișor, micuț dintr-o lume prea mare. Îmi tremura ființa de frică și de frig, nu știam ce să fac, dar știam că nu pot să fac nimic. Și totuși, vroiam să știu ce să fac, voriam să știu ce să fac cu nimicul pe care puteam să-l fac. Vroiam să știu. Dar nu aveam să aflu vreodată.
  Eram atât de singur și de sigur că eram singur, încât nici nu am auzit-o la început.  
  Pe ea, pentru că mereu este o ea.
  Îmi spunea ceva, știam că-mi spunea ceva. Buzele ei se mișcau dar eu nu o auzeam. Nu conta ce spunea, știam. Știam unde mă aflam acum și unde se va afla ea, curând. 
  Departe.
  A trecut o eternitate până s-a dus în dormitor și s-a întors cu un rucsac mare. Atât de simplu. Ei nu-i trebuiau o mie de perechi de pantofi și un infinit de rochii sau cosmetice. Ea era frumosă, era perfectă, așa simplă. Și știa asta, profita de asta.  Profita de simplitate, de faptul că era diferită și asemenea tuturora. Erau multe de ea, ea era doar o ea, dar era singura ea din multele de ea.
  -Ești bine? M-a întrebat cu o voce temătoare. Și am auzit-o, în cele din urmă am auzit-o. Glasul ei ușor răgușit s-a izbit de mine, atât de profund și de puternic încât am crezut că o să mi se răstoarne și fotoliul cu mine în el. I-am auzit și inima bătând rapid, poate prea rapid. Oare ea îmi auzea inima mea? Îmi auzea multitudinea de culori ce zburau din sufletul meu? Ce mă lăsau gol? Nu, sigur nu avea cum să nu audă. Trebuia să audă.
  Nu, normal că nu sunt bine. Doar mă jefuiești, îmi iei tot ce aveam. 
  -Da, sunt bine. Stai liniștită. Am schițat un zâmbet mic care dispăruse mai repede decât venise. Am luat-o în brațe, pentru ultima dată. Trebuia să se liniștească, trebuia să mă asculte și să se calmeze, măcar ea să fie bine. Acum, ultima dată, măcar acum să mă asculte. Dar nu, ea rămânea încordată. Brațele mele erau amorțite și inima ei, încă o auzeam. O auzeam, dar parcă încetinise. Era alegerea ei, era visul ei și tot ea era cea care trebuia liniștită. Ce crud!
  Mă sacrificam pentru ea. Sau ea se sacrifica pentru mine. Oare mă iubea? Oare m-a iubit în tot acest timp? Of, prostule, bineînțeles că te-a iubit. Cum altcumva să te suporte?
  Mi-aș fi dorit să-i spun să nu plece, să-i șoptesc la ureche cât de mult o iubesc sau să țip cu cruzime că locul ei e lângă mine, doar lângă mine și nicăieri altundeva, că ar fi neflositoare altundeva. Știam totuși că e destinată altor lucruri mai mărețe, decât a-și petrece viața cu un alt suflet rărăcit. Așa cum era și al ei înainte. Dar acum e bine, datorită mie, e bine. Dar ast anu mă face să mă simt mai bine. Mă face să fiu mânios, din nu știu ce motiv. Vreau să simtă și ea ce simt eu. M-a folost în cel mai crud mod posibil, m-a folosit și aruncat la gunoi fără probleme. Am reparat-o și acum că e bine, vrea să plece. Aș fi vrut să-i spun aceste lucruri, să-i spun totul, să o fac să plângă, să o rănesc atât de tare încât să regrete, să vrea să rămână. Dar nu am făcut-o. Poate pentru că mi-era frică că avea să nu mă audă, că nici nu-mi va răspunde. Că-mi voi auzi ecoul propriilor cuvinte în inima-mi ce-i aparține ei, acum.
  Ochii ei mă priveau triști. Sau poate nu. Poate reflectau doar propriile mele sentimente. Poate ei nici nu-i păsa. Sau poate îi păsa prea mult.
  S-a așezat pe canapeaua roșie, culoarea ei preferată, și s-a încălțat cu sandalele ce i le cumpărasem acum două luni. Mi s-a părut că s-a poticnit o secundă să se uite la ele cu o oarecare melancolie înainte să plece. Dar a plecat. Pe ușă. Mi-a aruncat un „Ne mai vedem” și un zâmbet spart, și a plecat mai repede decât a venit. Nu aveam să ne mai vedem vreodată. Realizase și ea asta. Dar nemiloasă, a mai lăsat o urmă de speranță în aer, poate sperase să o prind și să o păstrez la inimioară, să mor sperând că poate.
  Și așa am rămas eu aici, în locul în care eram și la început și în care o văzusem pentru ultima dată. Și au trecut ore, poate cinci sau poate șase, până când am fost trezit de cineva. Așa stupid: auzise de la mama ei care auzise de la o vecină care era mătușa celei mai bune prietene a iubitei mele. A fostei. Parcă se stricase tot peisajul sobru cu o asemenea absurditate. A venit și m-a văzut, uitându-mă în gol. Ca și cum asta îmi ținea de foame, de sete și de dor. Încă eram amorțit. Dar m-a trezit.
  Și acum stau iar, în același loc, învăluit de același fum, pe același fotoliu roșu, culoarea ei preferată, ce se asortează cu canapeaua, tot roșie. Culoarea ei preferată. Și peste tot unde mă uit e locul ei, e bucata ei din mine. Câte un roșu, câte o bluză imaginară așezată undeva pe podea. Câte o urmă de ruj pe una din puținele mele cămăși. Câte un clișeu aruncat pe noptieră. Mă uit undeva, în zare, încerc să o caut acolo unde știu că nu va mai fi. Și a trecut atât de multă vreme de atunci, nici nu știu de ce mi-am amintit iar de ea. Poate încă o mai aștept chiar dacă știu că dacă ar venii, nu aș mai primi-o.
  Aud cheia în ușă. E o altă ea. Îmi zâmbește larg. Foarte larg. Îi zâmbesc și eu. Mă face să mă simt bine. Zâmbetul ei. Mă făce să mă simt în siguranță.
  -Ți-a fost dor de mine?
  Continuă să îmi zâmbească și se aproprie de mine. Pare fericită. Fericirea mă face să fiu fericit.
  Nu, nu mi-a fost dor de tine. Mereu când pleci, mă gândesc la o altă ea. Nu la tine. Tu ești doar de umplutură. Dar rămâi, ai devenit o umplutură prea vitală. Pentru că mereu când nu ești aici, e ca și cum nici nu ai exista, dar când vii, ești unica care există. Prezența ta mă face fericit. Iar absența ta... ei bine, ea mă face la fel de fericit. Dar diferit. (...)
  Și totuși nu îi zic tot ce e de zis. Nu ar înțelege vreodată. Nu pentru că e prea blondă sau prea tânără, ci pentru că nu a cunoscut până acum o iubire care să fie atât de nocivă. Care să te consume până la ultima picătură. Și să-i explic ei asta, să-i explic o asemenea complexitate, ar fi copleșitor. Sau nu. Așa că am răspuns simplu:
  -Da.
  Și am continuat.

2 comentarii:

  1. O postare mai lunga ca deobicei:-?. Ai un mod de a scrie foarte frumos, ar trebuii sa te faci jurnalista. Succes in continuare cu blogul si astept mai multe postari ca acestea:P.

    RăspundețiȘtergere

© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis