Ce face omul când e răcit și stă frumușel acasă:
Îmi amintesc chestiuțe de acum mulți ani, îmi amintesc că le-am
uitat, îmi amintesc că au trecut. Îmi amintesc de cât de micuță și prostuță
eram, de câte micuțe și prostești lucruri făceam. Îmi amintesc cumva, prin
ceață, îmi amintesc de micile drame care-mi păreau prea vitale pe atunci.
Îmi
amintesc jocul nostru de-a viața, jocul de-a maturii, îmi amintesc și jocurile
din curtea școlii sau de prin parcuri.
Îmi amintesc cum jucam noi, frumos, prin
clasa a șasea, Adevăr și Provocare și cum, din cauză că nu aveam prea multă imaginație
sau, din contra, aveam prea multă, puneam mereu ca provocare „Sari din leagăn”
și ca adevăr „Cât face 1 cu 1?” . Și, cei
care mă cunoșteau mai bine spuneau „11” sau „copii” iar alții, ei bine, ori
comentau de cât de enervantă sunt, ori răspundeau „doi” și treceam mai departe.
Îmi amintesc, de asemenea, de cum ieșeam noi pe la o oră relativ târzie de la
ore, când era tomnă-iarnă-viitoare primăvara, era întuneric și program de
iarnă. Și mai mergeam în parcul cu nisip de pe lângă școală pentru 10-15 minute
(și din cauza asta credea bunica mea că ies puuuțin mai târziu decât ieșeam cu
adevărat de la școală) și povesteam, ne jucam, ne dădeam în leagăne.
Făceam multe.
Pe la școală, sau pe la blocul cu piatră, ori blocul cu pisici, ori blocul lui Y
sau X sau Z, ori prin parcu ăla sau prin celălalt, jucam multe, făceam multe.
Ieșeam cu rolele și pierdeam timpul, ori ne urcam într-un dud să mâncăm dude,
să ne umplem bluzițele noastre albe (un fel de uniformă) cu aceea culoare
violetă specifică dudelor ne-albe. Ne jucam „Flori, fete și băieți”, ne jucam
multe, multe jocuri cărora le inventam noi reguli. Ne jucam chiar și
Portocalele, Mima, Un, doi, trei, la perete, stai!, Călcatea, Telefonul fără
fir, Friptea, Faț-ascunselea, Prinsea (pe unele chestiuțe), săream coarda, chestia aia cu șotronul, etc.
Pe atunci nu conta dacă ești fetiță sau băiețel, jucam toți football, laolaltă.
Și când eram închiși între 4 pereți, jucam pâinicile, spânzurătoarea (inclusive
pe cuvinte inventate) și
altele.
Și eram micuți, micuți și prostuți, ieșeam și pierdeam
noțiunea timpului, ajungeam acasă mult după ora stabilită, obosiți și
înfometați, totul ca să o luam de la capăt a doua zi.
Iarna, prin clasele mici, în pauze și după ore, stăteam toți în curtea școlii și ne făceam „baze”, căsuțe, de zăpadă. Ridicam din zăpadă ziduri pentru a ne apăra de echipa inamică. Iar pe atunci, era „Băieții vs. Fetele”. Eu una, pendulam prin ambele tabere. Și toți lucram împreună și ridicam baze, cu cămeruțe ascunse unde să ne punem muniția. Și totuși niciodată nu am avut ocazia unui război adevărat, cu ambele baze complet terminate, doar lupte micuțe în timpul construcției.
Mai târziu însă, după ce am mai crescut (nu cu mult), am renunțat la construit de baze și ne-am apucat de construit de pârtii. Nu era prea greu, de fapt erau deja câțiva nămeți gata pregătiți pentru noi. Și așa ne dădeam noi pe pârtii (de cam un metru, cu puțin noroc) cu pantalonii, gecile sau alte chestiuțe și, îmi amintesc, era al naibii de distractiv.
Ok, am scris cam mult, mă voi oprii acum. Pa pa :)
Ce amintiri frumoase <3 Jocurile copilariei de care duc dorul :x
RăspundețiȘtergereMa bucur ca generatia noastra a stiut sa se bucure de copilarie.
Iti urez insanatosire grabnica si numai bine. :*
Si eu ma bucur, pacat totusi ca generatia/generatiile noi nu o sa aiba habar de ce e aia copilariei.
ȘtergereMultumesc mult, la fel si tie! :*
Whaaa! Postarea ta imi aduce aminte de vremurile cand eram si eu copchil si faceam tot felul de prostii si cadeam in fiecare zi cu bicicleta si mama striga mereu dupa mine sa vin acasa:D. Totul era asa de usor pe atunci. Multumesc ca mi-ai reamintit:).
RăspundețiȘtergerechiar ca era usor
Ștergerecu placere ;))
De cate ori sunt racita si trebuie sa stau in pat ca sa pot sa imi revin imi amintesc de toate tampeniile pe care le faceam in copilarie si toate certurile aferente cu parintii mei.
RăspundețiȘtergereDraguuuut ;)) Copilaria chiar este o perioada frumoasa-frumoasa. :)
Ștergere