Copchil

  Ce face omul când e răcit și stă frumușel acasă:

  Îmi amintesc chestiuțe de acum mulți ani, îmi amintesc că le-am uitat, îmi amintesc că au trecut. Îmi amintesc de cât de micuță și prostuță eram, de câte micuțe și prostești lucruri făceam. Îmi amintesc cumva, prin ceață, îmi amintesc de micile drame care-mi păreau prea vitale pe atunci. 

  Îmi amintesc jocul nostru de-a viața, jocul de-a maturii, îmi amintesc și jocurile din curtea școlii sau de prin parcuri. 

  Îmi amintesc cum jucam noi, frumos, prin clasa a șasea, Adevăr și Provocare și cum, din cauză că nu aveam prea multă imaginație sau, din contra, aveam prea multă, puneam mereu ca provocare „Sari din leagăn” și ca adevăr „Cât face 1 cu 1?” .  Și, cei care mă cunoșteau mai bine spuneau „11” sau „copii” iar alții, ei bine, ori comentau de cât de enervantă sunt, ori răspundeau „doi” și treceam mai departe. 

  Îmi amintesc, de asemenea, de cum ieșeam noi pe la o oră relativ târzie de la ore, când era tomnă-iarnă-viitoare primăvara, era întuneric și program de iarnă. Și mai mergeam în parcul cu nisip de pe lângă școală pentru 10-15 minute (și din cauza asta credea bunica mea că ies puuuțin mai târziu decât ieșeam cu adevărat de la școală) și povesteam, ne jucam, ne dădeam în leagăne. 

  Făceam multe. Pe la școală, sau pe la blocul cu piatră, ori blocul cu pisici, ori blocul lui Y sau X sau Z, ori prin parcu ăla sau prin celălalt, jucam multe, făceam multe. 

  Ieșeam cu rolele și pierdeam timpul, ori ne urcam într-un dud să mâncăm dude, să ne umplem bluzițele noastre albe (un fel de uniformă) cu aceea culoare violetă specifică dudelor ne-albe. Ne jucam „Flori, fete și băieți”, ne jucam multe, multe jocuri cărora le inventam noi reguli. Ne jucam chiar și Portocalele, Mima, Un, doi, trei, la perete, stai!, Călcatea, Telefonul fără fir, Friptea, Faț-ascunselea, Prinsea (pe unele chestiuțe), săream coarda, chestia aia cu șotronul, etc. 

  Pe atunci nu conta dacă ești fetiță sau băiețel, jucam toți football, laolaltă. 

  Și când eram închiși între 4 pereți, jucam pâinicile, spânzurătoarea (inclusive pe cuvinte inventate) și altele.

  Și eram micuți, micuți și prostuți, ieșeam și pierdeam noțiunea timpului, ajungeam acasă mult după ora stabilită, obosiți și înfometați, totul ca să o luam de la capăt a doua zi. 

  Iarna, prin clasele mici, în pauze și după ore, stăteam toți în curtea școlii și ne făceam „baze”, căsuțe, de zăpadă. Ridicam din zăpadă ziduri pentru a ne apăra de echipa inamică. Iar pe atunci, era „Băieții vs. Fetele”. Eu una, pendulam prin ambele tabere. Și toți lucram împreună și ridicam baze, cu cămeruțe ascunse unde să ne punem muniția. Și totuși niciodată nu am avut ocazia unui război adevărat, cu ambele baze complet terminate, doar lupte micuțe în timpul construcției. 

  Mai târziu însă, după ce am mai crescut (nu cu mult), am renunțat la construit de baze și ne-am apucat de construit de pârtii. Nu era prea greu, de fapt erau deja câțiva nămeți gata pregătiți pentru noi. Și așa ne dădeam noi pe pârtii (de cam un metru, cu puțin noroc) cu pantalonii, gecile sau alte chestiuțe și, îmi amintesc, era al naibii de distractiv.

Ok, am scris cam mult, mă voi oprii acum. Pa pa :)