vineri, 7 iunie 2013

7

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

Suflet. Interior. Consecințe. Frângeri de inimi. Bucățele. 
Distrugeri de ținuturi fericite.

  Și în acel moment totul s-a terminat, s-a spulberat, a fost năucit de acea lovitură despre care nici nu ar trebui să se vorbească, la care nimeni nu ar trebuii să se gândească. 
  Dar oamenii nu fac niciodată ceea ce ar trebuii, nu-i așa? Acele ființe minunate, incredibile, odioase, acele ființe exagerat de egoiste sunt în stare să distrugă orice și oricine pentru a-și atinge scopul. 
  Și, ca și consecința, o lume a dispărut, s-a sfărâmat împrejurul creatorului acesteia. Păsărelele care ar fi trebuit să ciripească vesele, au început să zboare, turbate, să se depărteze cât se poate de centru, să se lovească între ele, din cauza, să spunem, neatenției sau, mai bine, crizării. Penele albe au început să prindă nuanțe roșiatice, au început să cadă dur pe jos, buchete de pene cu masă prea mare pentru a plutii, se izbesc puternic de iarba. Oh, iarba! 
  Iarba care înainte a fost verde și care acum a prins o tentă ușor spre mov, poate din cauza cerului apocaliptic, iarba aceea se zbătea, amețită de un vânt ce venea din toate direcțiile. 
  Nu știu, nu este greu de imaginat: un cer roșu-mov, o nebunie a tuturor viețuitoarelor, un vânt puternic, crengile copacilor ajunse pe jos, totul terminat, sfârșit. 
  Și un om. Un tu, un eu, un cineva, oricine. Un om căruia îi tremurau picioarele, îl abandonau puterile. Mai ales vederea, avea lacrimi în ochi, avea mii de lacrimi în ochi, ar fi văzut în ceață chiar și fără vântul ce-l lovea frenetic. Îl rănea și îl forța să-și țină ochii închiși. Și apoi lacrimile sale alunecând pe obrajii roșii. Prea multe. Suspine. Țipete de disperare. Urechile îi țiuiau, poate chiar îi sângerau. Transpirație combinată cu un îngheț total. Inima lui ar fi putut fi auzită de la un kilometru depărtare, vroia să evadeze, să înceteze, să explodeze, orice ca durerea să se oprească. Respirația devenise un lucru, pe cât de vital, pe atât de greu. Dorințe sinucigașe, bineînțeles. Dar, din nu știu ce motiv, instinctul de supraviețuire era mai puternic. Și apoi, din senin, tot s-a încheiat. Tot. În jurul protagonistului nu mai exista nimic, era negru, gol, nu mai exista nici sus, nici jos. Nu mai exista nimic. Liniște absolută. De speriat. 
  Au trecut ore. Sau ar fi trecut dacă ar mai fi existat noțiunea de timp. Era ceva distorsionat: zece ore păreau două minute, iar două minute păreau zece ore. Cam ca în vechea realitate, doar că mai evident, mai sâcâitor, devastator. Deci după 20 de ore, cunoscute și ca 6000 de ore sau 2 minute, lacrimile au încetat să curgă. Ochii exagerat de roșii s-au deschis. Nu prea aveau ce privii. Poate doar picioarele, mâinile. Goliciunea. 
  Da, s-a terminat. Explozia a încetat. Apocalipsa a încetat. Aici, prezent, dar mai mut absent, era universul post-apocaliptic al creatorului. Vechiului creator. Ce o să se întâmple acum, când singurul lucru care-i ținea sufletul în viață și-a încetat existența?
  De ce? De ce s-a putut întâmpla asta? Cine ar fi fost într-atât de crud încât să permită asta?
  Și apoi o voce, un ecou, poate în imaginație, poate venit de undeva de afară sau poate chiar din interiorul întunericului:
  - Hei, mă auzi?

  Ce a fost asta?
  - Mă aude cineva?
  Voce răgușită, șoptită:
  - Da... eu, sunt aici!
  Nimic.
  Gol. Tăcere. 
  - Sunt aici!!
  Nici un răspuns.
  Continuare: alte strigăte. „Sunt aici!” sau „Ajutor!” saaau „E cineva?!? ... Oricine?“
  Și nimic. Absolut nimic.
To be continued...

5 comentarii:

  1. ai devenit autoarea mea favorita si abia astept partea a opta. e pur si simplu geniaaaaal :d

    RăspundețiȘtergere
  2. E mai bine nimic... decat un ''tot'' care intr-o zi va disparea.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sper sa nu experimentez niciodata cosmarul descris de tine...

    RăspundețiȘtergere