luni, 5 august 2013

8

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

Secunde, minute, ore. Infinit.

  Secundele trec. Minutele, orele. Timpul nu încetează să treacă. Încet, distorsionat. Secundele par ani. Minutele, orele, sute. Așteptarea e insuportabilă. Mi s-a spus că nu are rost. Că aștept un om care nu are să mai vină. 
  Totuși, eu știu. Știu că va venii. Poate nici el nu își va da seama. Nu va fi ceva planificat. Nu se va gândi. Doar, instinctiv, spre mine. Poate va fi într-o zi în care pleoapele îi sunt prea grele și ochii prea roșii. Va porni la drum, nici el nu ar ști unde. Dar s-ar trezi. După secunde, minute, ore, trupul său își va găsi drumul spre al meu. Și apoi nu ar ști ce caută acolo. Atât de confuz. Atât de adorabil, de el.
  „Nu știu ce fac aici. Eram în drum spre casă și
dintr-o dată sunt aici.“
  „După atâtea reclame nu ai reținut? Acasă e unde ți-e inima.“ O mică pauză de gândire. Cred. Poate se va preface. Îngândurat.
  „Inima mea e la tine.“ Va suna bine. Parcă o voi simți cum bate. Tare, neîncetat. Pentru mine. Dar...
  „Ai venit s-o iei înapoi?“ Nu mă voi putea abține. Va trebui să știu. Va trebui să mi se spună că nu.
  „E a ta. Cadourile nu se cer înapoi.“
  Secunde, minute, ore vor trece. Respirația lui, a mea, a tuturora. Parcă atât de bine sincronizate. Cuvinte, iubire, atât de multe sentimente. Atât de multe lucruri.
  L-aș fi întrebat dacă suntem bine, dacă vom fi bine. Dar nu va mai avea rost. Voi ști. În ciuda a tot, mereu am știut. Îmi plăcea să o aud, dar mereu am știut. Și atunci, în tăcere, cu trupurile aproape lipite, respirațiile sincronizate, inimile într-o simbioză perfectă, atunci îmi voi da seama cu adevărat, în cele din urmă. Că peste lacrimi, țipete, plecări, sufletele noastre se vor găsii mereu. Secunde, minute, ore. Nu contează. Pașii mei se vor îndrepta spre el, ai lui spre mine. 
  „E târziu.“
  „Te-ai lăsat așteptat.“
  „Zece minute.“
  „Am crezut că nu vei mai veni.“
  „Mereu vin la tine. Știi asta.“
  „Da, știu.“
  „Scuze. Te iubesc. Vrei un masaj?“
  Ce poate fi mai liniștitor?
  Au fost atât de multe.

  Îmi imaginam. Dar, în realitate, lui i-a luat mai mult de zece minute să-și regăsească inima. I-a luat douăsprezece. Dar a venit. 
  Să am încredere că mereu va veni? Nu-mi pot permite luxul ăsta. Să am încredere că ar veni câteodată? Poate...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis