marți, 17 decembrie 2013

Răsărituri

  Încerc să fiu drăguță cu toată lumea pentru că știu ce mult ar conta ca cineva să fie sincer drăguț cu mine. Bine, poate nu cu toată lumea, doar cu oamenii care-mi plac sau care, cel puțin, nu-mi displac. E dificil să nu fiu ipocrită și să nu trec linia, să nu ajung falsă. Totuși, mi-e greu să cred că nu mă consideră majoritatea prefăcută. 
  Și acum, nu știu, sunt lucruri care rămân neobservate, oameni care rămân neobservați și nu mi se pare corect. Eu observ. Mie îmi pasă. Ok, cel mai mult îmi pasă de mine și de universul meu, dar îmi pasă.
În fiecare dimineață când merg la școală, observ oameni. Uneori sunt aceiași ca în ziua precedentă sau aceiași ca săptămâna trecută. 
  În fiecare dimineață când merg la școală e liniște pe străzi. Nu sunt singură totuși, nu. Suntem mulți care mergem într-o direcție sau alta, suntem prea mulți pe același trotuar. Dar e liniște, nimeni nu vorbește, doar câte o mașină distruge liniștea pentru puțin. Înțeleg, e dificil să porți discuții când soarele încă nu a răsărit. Dar hai cu toții să ne împărtășim indignarea pentru ora inumană, să speram cu toții la altceva.
  În fiecare dimineață când merg la școală, ciorile zboară. La aceeași oră. Dinspre stânga spre dreapta, „traversează” strada. În fiecare zi le observ și mă întreb după ce se ghidează ele, unde merg, de ce sunt așa multe. Mă mai întreb și cum de mă gândeam că dacă zbori ești liber. Ciorile alea nu sunt. Păsări.
  În unele dimineți când merg la școală, observ oameni. Uneori sunt trei copii care iau același tramvai cu mine. Alteori sunt două tipe drăguțe, de vârsta mea cred, care poartă ochelari. Una din ele și-a luat zilele astea un animal pufos. Am uitat de care. Oricum, în alte dăți mai e și o tipă roșcată cu căciulă asemănătoare cu a mea, o observ, merge în direcție opusă de a mea. Azi era cât p'aci să o ratez, nu purta căciulă. Dar am observat-o. În alte dăți sunt doi - un tip și o tipă. Tot la școală și ei, la fel ca cei de dinainte. Amândoi cu o mână în buzunarul tipului, ținându-se de mânuțe. Sunt drăguți, tipul îi duce ghiozdanul câteodată.
  Și mai sunt și oamenii pe care-i cunosc. Greutatea cu care ne salutăm. Urăsc să mă salut cu lumea, sincronizarea e aiurea: ba saluți prea devreme, ba prea târziu, ba te holbezi la om juma' de oră până ajungeți mai aproape, nu știu, e ciudat. Dar sunt și ei acolo. Cu același chef. Care lipsește la toți, apropo. 
  În fiecare dimineață când merg spre școală, observ răsăritul. Mov, roșu, portocaliu sau galben, îl observ.

4 comentarii: