sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Încredere


Și, pe bune, sunt atâtea lucruri care ar mai fi trebuit spuse...

Da, da, ninge, sau a nins, sincer, nu mă prea interesează cât să arunc un ochi pe geam. Metaforic vorbind.
Ok, deci... încrederea.
Ce cred eu despre încredere.
Ok. 
Cred că încrederea nu se câștigă așa cum iți câștigi pâinea (varianta cinstită și cu frică de Împărăția Sa - Regele Elfiilor). Cred că încrederea se dobândește. Cu timp, sau fără timp.
Pentru că nu alegi în mod conștient în cine să ai încredere și în cine nu. Inima alege. Sau mă rog, chestia aia mai irațională din tine. 
Pentru că „vezi” cu inima că Xulescu îți inspiră încredere, pe când Yulescu, nu. Și nu prea contează dacă Y a făcut mai multe chestii bune decât X, cât timp nu poți să procesezi asta.
Și chiar dacă creierașul îți spune ca Z nu merită, ajungi să te atașezi de Z și să-i acorzi involuntar încredere. Și, atunci când se dovedește că părticica inteligentă din tine a avut dreptate și că tu de fapt, în timp ce îți spuneai că nu-ți pasă, că nu te afectează făceai fix opusul, realizezi că e prea târziu.
Încrederea... e direct proporțională cu timpul. Asta cât timp nu se strecoară cât-o boacănă sau câte vreo chestiune memorabilă mai cretină din partea unuia, care să cutremure... micuțul univers.
Și, într-un fel, încrederea se primește de-a gata.
Unii primesc mai mult, alții mai puțin. Și de aici e cam ca viața: fiecare luptă cu resursele pe care le are ca să ajungă undeva bine.
Nu, nu te induce singur în eroare: sunt rare cazurile în care încrederea asta a ta valorează așa de mult, încât ar fi un premiu la un concurs. E doar o perspectivă.

luni, 21 ianuarie 2013

3

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.


Pași. Seara. Ploaie. 
-Ești bine? Surprindere.  
-Am avut și zile mai bune. Trece. Oftat.
-Mi-ai lipsit. Minciună.
-Și mie. Contează?
Alți pași. Alte cuvinte.
-Dar chiar și așa, nu are importanță. De ce vorbim acum? Deranjare.
-Mă plimbam și te-am văzut. Te-am întrebat, mi-ai răspuns. De ce mi-ai răspuns? Sare pe rană.
-Sunt un om educat care răspunde când i se adresează o întrebare. Pompos. Adevăr cosmetizat.
Tăcere. Alți pași. 
-Vrei să plec? Poate.
-Da. Oare?
-Atunci plec. Ba nu.
-Atunci pleacă. Provocare.
-Vrei să vi cu mine? Stupid.
-Am trecut peste partea asta. Acum suntem la partea în care avem amândoi un nod în gât și știm că se va petrece inevitabilul. Adevăr. Lung.
-Care e ăla? Cunoscut.
-Nu știu. Vom afla. Și?
Pauză. Pași.
-Nu pleci odată? De ce nu?
-Te conduc până acasă. Merci.
-Nu o să mă pape un monstru. Decât dacă...
-Nici eu nu sunt un monstru. A citi gânduri.
-Sigur? Nu.
-Sigur. Minciună.
Mulți alți pași. liniște. 
-Am ajuns. Deja?
-Văd. Și? Așteptare.
-Și pa. Lașitate.
-Bine, pa. Inevitabil.

duminică, 20 ianuarie 2013

Azi și apoi mâine

  Cumva, mă simt singură. Mă simt nedreptățită. Mă simt atât de singură printre atât de mulți oameni. Și e stupid și mă simt iar ca o puștoaică micuță și prostuță, din clasa a șasea sau poate chiar a șaptea. Mă întreb iar, în neștire, chiar dacă rar, dar mă întreb: Oare îi pasă cuiva cu adevărat? Știu, sunt sigură de fapt, că dacă aș întreba pe fiecare în parte, mi-ar răspunde cu un zâmbet fals pe față, cu o voce exagerat de mieroasă: Bineînțeles că da. Dar oare cineva dintre ei ar vorbii serios? Și cum aș putea eu să îmi dau seama care picătură din ocean e sinceră? Așa că o las baltă. Bineînțeles, îmi plâng de milă aici, pe blog, îmi scriu dramatismele care nu o să dureze prea mult... și atât. Pentru că în câteva minute, când voi fi terminat de scris și de descărcat, voi uita. Și poate îmi voi amintii iar, peste câteva săptămâni sau luni. Sau poate nu.
  Am încetat să mai mă agăț de firișoare inexistente, știu că ce a fost, a fost și nu se va mai repeta. Dar chiar și așa, realizarea asta îmi aduce o tonă de melancolie. Știți dățile acelea când noaptea visezi ceva atât de frumos, dar vine dimineața și te trezești? Și conștientizezi că visul ăla e doar un vis, o capcană a minții tale, o unealtă în a te distruge încet. Sau a te repara. Nu știu. Toate aceste îmbârligături are minții, sunt puțin cam prea complexe pentru a fi înțelese de o minte așa de fragedă. Sau de orice minte.
  O să fie bine. Mereu o să fie bine. Chiar dacă acum nu e bine, e și mâine o nouă zi. O zi în care să schimbi viitorul, să accepți trecutul. Să trăiești prezentul. E și mâine o zi în care să schimbi ceva în lume, să faci bine. Deci dacă azi nu-ți iese, încerci și mâine. Și dacă nici mâine nu merge, atunci poimâine. Un etern azi.
  Deci dacă azi lor nu le pasă, poate le va păsa mâine. Și dacă nici mâine nu le pasă, vor apărea poimâine oameni cărora să le pese. Și dacă realitatea de azi nu e perfectă, ce? Asta nu înseamnă că realitatea de mâine va fi la fel. Înseamnă doar că ți s-a mai dat încă o șansă să faci ceva. Să schimbi ceva. La tine.

Asta pentru că mâine e luni.

vineri, 18 ianuarie 2013

Despreeee relații

Și aici sunt eu, aceeași eu, în același locușor în care m-am aflat mereu, în același colțișor din aceeași cămeruță rotundă, din aceeași clădire făcută foarte inventiv din dulciuri -cam ca cea a vrăjitoarei rele din Hansel și Gretel- și în același ținut fericit, mai mult sau mai puțin fericit. 
Deci da. Eu. Ada. Sau Adda. Sau Addddddddddddddda. Nu contează.
  Să vorbim despre ceva... despre care nu vorbesc prea des.
  Despre relații. Ce credeți voi despre aceea chestie cum că opușii se atrag? Ei bine, pentru mineeee pare ușor logic. Și aici nu mă refer la gusturi sau la altele. Dar, pe bune, principiul ăsta nu este chiar atât de învechit precum mulți tot îl strigă prin stânga și prin dreapta. Ne-luând la socoteală fizica sau faptul că, de cele mai multe, ori atracțiile sunt între persoanele de sex opus. 
  Dacă ne referim la caracter... Cum ar fi într-o relație două persoane excesiv de certărețe? Sau de geloase? Sau supărăcioase? Cât ar ține o asemenea relație? Sau, la opusul celălalt, cu antonimele chestiilor de mai sus, cât ar dura până să se plictisească? Pentru că un oarecare X nu este o persoană cine-știe-ce echilibrată. Așa că cei doi (pentru că, din nu știu ce motiv, nu pot fi mai mult sau mai puțin de doi) trebuie să se completeze reciproc. Să se suporte reciproc. Unul certăreț cu unul împăciuitor. Unul protector cu unul care necesită protecție. Unul deștept cu unul prost. Unul împrăștiat cu unul care să adune în urma lui. Nu, nu zic că este cea mai bună variantă. Dar până și Mitul Androginului afirmă că omuleții își cam caută jumătatea. Și cum nu există o jumătate perfect simetrică, din moment ce fiecare om e unic, bla-bla, atunci de ce să nu sărim direct la opusul ălălaltul?
  Nu, chestia cu opușii se atrag nu este o regulă și nu este valabilă la toate.. caracteristicile. În fond, lucrul care-i aproprie pe oameni sunt asemănările. Să aveți chestii comune, discuții pe teme comune, nu știu. Ceva gen: Serios, și ție îți dă mămica în guriță? și altele. Cu toate că nu sunt acceptate ideile gen: Ești în zodia Fecioară? Ce coincidență! Și eu sunt o fecioară!!! 
  Deci, cum am zis, nu e mereu valabil. Nu este la tot valabil. Este doar o anumită idee.
  Așam, deci întrebarea întrebătoare (Un fel de Pălărie-ntr-un picior, ghici, ciupercă, ce-i?, dar fără variante corecte sau greșite): Ce credeți voi despre trebușoara asta cu opușii care se atrag?

marți, 15 ianuarie 2013

Marți

Trezirea la realitate. Un alt lucru la care nu sunt deloc bună. După amorțeala mea din vacanță plină cu seriale, cu ore târzii, și din zi și din noapte, cu o grămadă mare de grămezi, a trebuit să mă trezesc la realitate. Deja prevăd că nu o să mai am timp de nimic, nici măcar de un episod din Anatomia lui Grey, nici de terminat cartea Îngeri și demoni. La naiba, va trebuii să-mi iau adio de la programul meu frumos de dormit și de la lălăiala asta a mea caracteristică.
Trezirea la realitate. La frig, la iarnă. La tramvai. La aglomerație. La fețe mai mult sau mai puțin cunoscute. Și atât.
Și nu mi-am terminat temele, nici la română și nici la mate, așa că asta voi face acum, curând, mâine.
Bine, mâine o să fac un articol mai normal. vroiam să-l fac azi, dar m-am răzgândit. E ciudat cât de influențabil poate fi scrisul, cât de ușor toanele și sentimentele schimbă tot. Pentru că dacă dorești să tai capete, cum ai putea după să scrii despre iubire sau alte baliverne?
Oricum, știi ce? Nu-mi place școala. Știu că există o șansă să mi se facă dor de ea când nu o s-o mai am, dar acum nu. Acum sunt într-atât de imatură încât să strig tare și răspicat că singurul moment în care totul e bine și frumos, este vacanța.
Mai știi ce? Deja nu mai am timp. Deci cel mai probabil o să ajung să scriu din an în paște și, mai ales, să comentez din an în paște.
Știu, slab. I can do better.

duminică, 13 ianuarie 2013

Aștept


Aayooh 
I'm tired of using technology 
I need you right in front of me 
  M-am plictisit. M-am plictisit atât de tare încât m-am apucat și de temele la română. Dar m-au plictisit și alea. Nici temele nu mai sunt cum erau. Și fiind ultima zi din vacanță, mâine începând iar școala, încerc să savurez plictiseala din plin. Dar e plictisitor.
  Stau în același colțișor al ținutului meu fericit, așteptând să vină noaptea și apoi să vină ziua, așteptând să treacă săptămânile și lunile, anii, așteptând să-mi treacă viata, să-mi încep viața. Poate că mâine va fi mai cald. Poate că poimâine voi avea mai mult noroc. Poate că mere, poate că pere. Viața e o continua așteptare: așteptarea tramvaiului, așteptarea pauzei, a terminării orelor, a weekendului, a vacanței. Lucrurile bune se lasă așteptate. Nu pentru că sunt ele sadice, ci pentru că le dorești tu. Dubioasa faza cu așteptarea asta, nu? Știi ce astept eu acum? Vacanța de vara! Sau primăvara... pentru că e urmată de vacanța de vară. Sau o altă invitație la teatru de la diriga... Sau, nu știu, aștept o vreme mai bună sau aștept momentul în care să pot și eu realiza, în final, că și asta e o vreme bună. 
  Oamenii sunt mereu în așteptare. Toți. Așteaptă lucrurile banale de zi cu zi, așteaptă trecerea zilelor, așteaptă iubirile, așteaptă momentul în care să facă ceea ce își doresc.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

2

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.
Singuuuuur, atât de singuuuuuur...

Ziua 1

  Ceva se întâmplă afară. Ceva rău, rău, rău. Eu m-am ascuns frumușel în apartamentul meu. Am închis ușa cu cheia. De 2 ori. Sau poate ar fi trebuit de 3 ori? Dar nu se poate de 3 ori. Ar fi mai bine să o baricadez cu scânduri și cuie, ca în filme și desene animate? Dar de unde cuie? Și chiar dacă găsesc cuie, de unde scânduri? Sau să pun canapeaua în dreptul ușii? Dar nu prea am cum sa o înghesui prin holul mic. Și, la o adică, dacă da cineva cu toporul în ușița mea, canapeaua aia nu ar face nimic. Ar trece frumos peste ea sau poate chiar s-ar așeza pe ea, ar comanda și niște cartofi prăjiți, probabil. Cred că ar fi indicat, ca, în caz că pun canapeaua acolo, să pun și un televizor. În fond, vreau sa fiu o gazdă bună. 
  Am făcut rezerve de apă. Multe. Ca în caz că același nebun cu toporul de mai devreme se hotărăște să îmi oprească mie sfânta apă. Sper că nu, totuși. nu vreau să înceapă să miroasă sau ceva. Dar dacă rămân fără săpun? Uite, la asta nu m-am gândit. Dar nici nu am avut când. Și totuși, am văzut într-un episod din Minți Criminale că simțul mirosului este cel mai adaptabil, sau ceva asemănător.
  De mâncare nu am făcut rezerve, dar nu-mi fac griji. La cât au fost hrăniți porumbeii pe pervazul geamului, sigur se găsesc câțiva care să-ți dea viața pentru un scop nobil: hrănirea mea. Știu din surse sigură că e bună, bună cărnița de porumbel.

joi, 10 ianuarie 2013

Ganduri(lețe)

What part of your memory is selective and tens to forget?
  Nu știu în ce măsură sunt patetică sau nu. Într-un fel sunt. Și în alt fel sunt atât de entuziasmată. Și, într-un al treilea fel, nu contează.
  Omuleți. Plouă. Ninge. La la la. Probă de microfon. Trebuie să scriu ceva azi, dar nu știu ce. 
Știați că e afară e frig? Eu îmi aștept primăvara. Mi-e dor de primăvară și o aștept. Și... oare o sa fie bine? Oare primăvara asta, după toată amorțeala iernii, o să fie bine? Nu, nu cred c-o să fie. Da, da, sunt pesimistă  sau oricum, dar eu cred că sunt mai mult realistă. Deci, nu cred c-o să fie bine. Nu cred că o să mai fie bine. 
  Șiii nu vreau să înceapă școala. Vreau să fie vacanță. Veșnic! Sincer. Nu mi-e dor nici de profesori, nici de colegi, cu atât mai puțin de teme, teste, ascultări, stresul ăla continuu. Și mai și e început de semestru.
  Să fiu sinceră, ceva vreme am crezut că m-am maturizat și eu, așa puțin, în cele din urmă. Adică nu neapărat maturizat, dar evoluat. Daaaar nu. Dacă azi sunt pusă într-o situație asemănătoare cu una din clasa a șaptea, spre exemplu, o să procedez fix la fel de tâmpit și greșit. O să mă joc ca un copil mic-micuț, chiar dacă mi se permite asta sau nu. Și nu știu în ce măsură este trist sau nu.
  Pe de altă parte, m-am maturizat. Sufletește vorbind. Sau literar. M-am maturizat, adică involuat. Am început să citesc din ce în ce mai puțin. Și... să scriu din ce în ce mai sec. Acum multă, multă vreme, aveam postări mai lungi, mai din inimă și cu inimă. Banale, stupide, copilărești. Sincere. Acum ori sunt incapabilă de asta, ori... ori sunt incapabilă de asta. Deci altădată, nu? Pentru că îmi doresc așa de mult să scriu despre fiecare trăire. Dar ceva mă reține și îmi vine să mă dau cu capul de pereți. De la postări kilometrice am ajuns la unele scurte și inexpresive, scrise doar ca să fie scrise. Sau cel puțin așa mi se pare. 
  A te da cu capul de pereți. Poți să o faci în fața tuturor, în plină zi, sau poți să o faci departe de toți, să nu afle, să îi minți frumos. Cică oamenii nu suportă să fie mințiți. Și da, nu suportă. Chestii cu încredere și altele. Dar în adâncul sufletului, undeva, loc în care nici ei nu conștietizează, speră la cea mai bună și frumoasă minciună. Nu degeaba te cred atât de ușor, nu?
  Să-mi urmez visele? Nu, merci. Până și pacea mondială pare mai ușoară. 
Nu știam ce să scriu. Așa că am scris ce pot.  Pa. :)

marți, 8 ianuarie 2013

Na na naaaaa

Mi s-a spus mereu că sunt imatură sau copilaroasă și multe lucruri asemanatoare.
Și uneori mă deranjează, alteori îmi place. Într-un fel, așa sunt eu: imatură, ca un copil mic, mic, mic. Mă plictisesc repede, ma răzgândesc repede, uit repede, iert repede, mă supăr repede, îmi trece repede. Iubesc repede. Dez-iubesc... niciodată. Acționez instinctiv când este vorba de chestii personale cu o implicare emoțională mare, spun și fac lucruri prostești crezând că fac bine. Apoi realizez că am dat iar cu bâta în baltă. Pentru că nu pot sta degeaba, înebunesc dacă fac asta. Și trebuie să fac ceva, așa că fac o prostie.. Altfel, sunt perfect logică și rațională. Încerc să fiu logica și rațională. Dar nu-mi iese mereu. Sunt hipersensibilă, incontrolabilă. 
Sunt așa de stupidă. De exemplu, dacă vreau mult de tot ceva dulce, și nu primesc, încep să plâng. Dar acum am niște ciocolată pe birou, deci universul e în siguranță.
Ar trebuii să mă apuc de teme cândva, curând. Dar nu chiar acum. Acum vreau să mă uit la Arrow.

Cu siguranţă eşti cea mai ego-centristă şi cea mai imatură fată pe care o cunosc.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Punct și de la capăt.

Mâine îmi voi lua, cu siguranță, viitorul înapoi.
  Mă simt singură, ceea e e stupid pentru că eu nu am voie să mă simt singură. E în firea lucrurilor ca eu să nu mă simt singură. Cred.
  Am cam tot ce îmi doresc și tot ce nu mi-am dorit vreodată. Totuși, nu știu de ce, dar tare mi-e că nu mai e mult până când o să dau anunțuri pe google în căutare de prietene sau ceva asemănător. Mă simt trădată, ca de obicei, dar nici nu știu de ce contează. Nici nu știu de cine să mă simt trădată. Într-un fel, nu e o diferență prea mare, nu afecteaza acțiunile mele viitoare. Dar tot mă simt așa de... nedreptățită. Sau ceva. 
  Mă simt goală. Bănuiesc că ar trebuii să pun ceva pe mine, nu? Dar...
  Aș vrea să vorbesc cu cineva, nu cu oricine, știu sigur cu cine. Și, de asemenea, știu sigur că e imposibil. Știu că e mai imposibil decât imposibilul și singurul lucru pe care mi-l doresc e săăă... să se termine. Cumva, ceva, cândva. Să fie bine. Să ne întâlnim într-un alt univers, într-un ținut fericit, al meu sau al tău, sau un ținut fericit comun. Să ne întâlnim acolo, frumos, cerul să fie senin și soarele să strălucească. Să fie călduț dar să adie vântul, să se joace firișoarele de iarbă printre degetele picioarelor goale, să zboare flutureii colorați. Aș putea să spun și temperatura pe care mi-o doresc, presiunea atmosferică și alte variabile de genul ăsta. Aș putea să-mi imaginez atâtea... dar doar imaginar rămâne. Și totuși, să revenim: și în acel peisaj mirific, o băncuță la margine de pădure. La umbra răcoroasă și ocrotitoare. Un fel de graniță dintre doua ținutui fericite, poate. Sau mijlocul unuia singur. Oricum, și acolo, pe acea băncuță, să fim noi, toți de noi, cu adevarata noastră față. Să zâmbim, să râdem, să vorbim. Așa mi-aș imagina eu raiul. Probabil. Deci poate cândva, vom ajunge cu toții acolo, într-un univers imaginar. Poate vom fi drogați, în comă, sau poate pur și simplu morți. Sau poate ne vom afla în pat, încercând să adormim. Și atunci să ne întalnim.

vineri, 4 ianuarie 2013

Ce-i prea mult strică.

Da, mereu ce-i prea mult strică. Orice e prea mult. De la mâncare, băutură, medicamente și alte chestiuțe normale, la altele mai diferite și speciale. Gen prea multă iubire strică. Prea multă bunătate strică. Prea multă ură strică. Prea multă răutate strică. Prea mult învățat strică și, de asemenea, prea mult ne-învățat strică.  Șiii așa mai departe.
Lucrurile în exces strică, chiar dacă singurul lucru pe care ți-l dorești, câteodată, este să ai mult din ceva. Mult dintr-o persoană, mult dintr-un fel de mâncare. Mult dintr-un sentiment (fericire). Să ai cât mai mult, mai mult decât prea mult din ceva.
Deci, dacă ce e prea mult strică și te vrei ceva prea mult, înseamnă că, în final și de multe ori, ceea ce vrei tu strică. Iar asta e trist și descurajator. Ca și cum, lucrul la care tânjești cu atâta ardoare, nu o să le obții.
Deci de la „ce-i prea mult strică” ajungem la „ai grijă ce-ți dorești”?


Știu, a fost scurt. Ideea contează. Oricum, știe careva ceva care, în cantități mari, nu strică?
 
O muzicuță. :)

joi, 3 ianuarie 2013

1

  O să încep asta, nu o să mă țină mult, dacă o să ajung la numărul 2 e minune. Nu este o poveste, nu este scrisă într-o ordine cronologică, de fapt nu am nici o idee de ce am scris ce am scris și în ce măsură vreau să continui.

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

  Eram singur, un suflet singur, ascuns într-un colțișor, micuț dintr-o lume prea mare. Îmi tremura ființa de frică și de frig, nu știam ce să fac, dar știam că nu pot să fac nimic. Și totuși, vroiam să știu ce să fac, voriam să știu ce să fac cu nimicul pe care puteam să-l fac. Vroiam să știu. Dar nu aveam să aflu vreodată.
  Eram atât de singur și de sigur că eram singur, încât nici nu am auzit-o la început.  
  Pe ea, pentru că mereu este o ea.
  Îmi spunea ceva, știam că-mi spunea ceva. Buzele ei se mișcau dar eu nu o auzeam. Nu conta ce spunea, știam. Știam unde mă aflam acum și unde se va afla ea, curând. 
  Departe.
  A trecut o eternitate până s-a dus în dormitor și s-a întors cu un rucsac mare. Atât de simplu. Ei nu-i trebuiau o mie de perechi de pantofi și un infinit de rochii sau cosmetice. Ea era frumosă, era perfectă, așa simplă. Și știa asta, profita de asta.  Profita de simplitate, de faptul că era diferită și asemenea tuturora. Erau multe de ea, ea era doar o ea, dar era singura ea din multele de ea.
  -Ești bine? M-a întrebat cu o voce temătoare. Și am auzit-o, în cele din urmă am auzit-o. Glasul ei ușor răgușit s-a izbit de mine, atât de profund și de puternic încât am crezut că o să mi se răstoarne și fotoliul cu mine în el. I-am auzit și inima bătând rapid, poate prea rapid. Oare ea îmi auzea inima mea? Îmi auzea multitudinea de culori ce zburau din sufletul meu? Ce mă lăsau gol? Nu, sigur nu avea cum să nu audă. Trebuia să audă.

miercuri, 2 ianuarie 2013

Suspicioasă

Cumva, nu știu, totul s-a schimbat. S-a schimbat culoarea cerului, a soarelui. S-au schimbat zgomotele orașului. A amuțit și s-a decolorat. A dispărut totul undeva departe, într-un loc pe care nu vreau să-l găsesc.
Mi-e frică. Știu că și ție ți-e. Amândurora ne e frică. Tuturora. Și? După asta ce e? Ori îți înfrângi frica ori... ce? Te lași manipulat de ea, te lași condus de ea. Condus unde? Cu ce scop?
Sunt... o persoană suspicioasă. Nu am încredere în oameni și mă îndoiesc și de cele mai evidente chestiuțe. Poate pentru că am văzut prea multe filme sau poate pentru că știu ce ușor se spune o minciună. Și apoi încă o minciună, două, trei, șapte, până când nu mai e nimic adevărat în persoana ce-ți stă în fața ochiilor, fie că este o reflexie din oglindă, fie că este un X sau un Y. Eu nu prea mint, nu deliberat și decât dacă este cazul. Nu doar ca să mă aflu în treabă sau ca să impresionez și în nici un caz ca să rănesc. Poate ca să protejez. Deci nu am încredere în oameni pentru că nu am încredere nici în mine? Uneori fac tabele mentale cu minusuri și plusuri: să cred că X minte și totul e o minciună sau să cred că de fapt este întruchiparea sincerității absolute. Totuși, nimic la mijloc. Nu am încredere în oameni, oare asta îmi afectează acțiunile? Mă comport de parcă am încredere în timp ce capul meu face tot felul de scenarii și se gândește la tot felul de conspirații? Dacă este așa, asta ar înseamna altceva: că de fapt subconștientul meu nu crede asta și mă gândesc în mod conștient la asta. Oare asta înseamnă?
Oare contează?
Asta e prima postare a mea pe anul ăsta. An nou fericit.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis