marți, 26 februarie 2013

Ceva de umplutură

  De ce le cer eu sfatul și părerea unor oameni? Simplu! Ca să-mi dau mai bine seama de ceea ce vreau eu. Presupunând că trebuie să aleg dintr-o chestie X și o chestie Y. Dacă părerea unui omuleț, A, este una mulțumitoare, atunci mi-am găsit... lucrul pe care vreau să-l fac. Iar, dacă nu-mi place, atunci e și mai evident că alegerea pe care o voi face va fii fix opusul. Sau ceva asemănător, nu știu dacă am fost suficient de clară și mi-e lene să recitesc ca să mă asigur.

  Altceva... Hmmmm...
  Flocicelele ciripesc și păsălicile mieunesc. 
  Într-o altă ordine de idei, zilele trec repede, nopțile trec greu, câinii latră și nu știu. Vroiam să scriu despre ceva, dar de pare că am uitat complet despre ce. Și să încep iar s-o filozofesc și să o dau în stupizități imense, mai bine nu. Sau poate da... De fapt, asta voi face:
  Poate că e un parfum ciudat.
  Știi, un fel de moment de deja-vu.
  Când te duci prin locuri vechi, umblate cu cineva anume, pline cu amintiri și parfumuri, să treci pe acolo singur sau cu un alt însoțitor. Să închizi ochii și totul să se schimbe. Să fii iar aceea veche „tu”, într-un acel vechi loc, cu acei vechi „ei” (sau acel vechi „el”).
  Ei bine, eu am trăit ceva vreme în trecut. La fiecare schimbare, chiar dacă păream ok, nu renunțam să-mi plimb mintea sau, mai exact, sufletul, prin locuri vechi. Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi închid ochii, într-un loc cu-n ambient cunoscut, primitor, și să mă evapor într-o altă... viață.
  Nu știu, cumva, voi înceta. Poate nu azi, poate nu mâine. Dar curând. 
  Nu știu unde vroiam să ajung. Doar nu pot înceta să fiu stupidă. Pe bune, nu pot.
  Încă ceva. M-am hotărât. Sunt Ada. Mereu am fost, mereu voi fii. Prefer să accept trecutul decât să accept faptul că m-am schimbat. Ada, încântată de cunoștință.
  Acum mă întorc la ceaiul meu călduț, la cana mea cu ursuleți și inimioare, la cartea aia de sub pat și la răceala mea care se pare că nu e tocmai răceală.
See you later :)

sâmbătă, 23 februarie 2013

Aici, prezent!

Ca un fel de „viața e un puzzle”. Sau propria-ți persoană.
Știu că nu am mai trecut de mult pe aici, dar... na, am și eu motive mai mult sau mai puțin enervante. Nu, cu siguranță sunt doar enervante. Well, mi se stricase dragul meu calculator, acum sper să meargă. Și era un fel de catastrofă, adică fără calculator și nici televizor nu mai am de vreo trei luni... dar acum, acum, acum , trăiesc cu speranță. O altă chestie e că răceala mea ce adorabil de insuportabilă s-a agravat așa puțin, deci se explică de ce patul pare mult mai sfânt acum.
Am avut și câteva idei de scris sau de analizat, așa, puțin, dar le-am cam uitat/ pierdut pe drum.
Acum, al doilea punct, un alt conflict interior și ușor penibil.

Dragă blogușor/ jurnal/ calculator/ chestie,
O să încerc să trec rapid peste ideea asta. Sooo, here we are: timp de ceva vreme, aveam o întrebare existențială, d'aia stupidă rău, dar pe care orice copil tâmpițel și-o pune: Cine sunt? Adda sau Ada? Ei bine, sunt aici ca să-mi anunț descoperirea. Nu, nu am răspunsul la întrebare, din contră, am constat că întrebarea este al naibii de greșită. Varianta corectă sună în modul următor: Adda, Ada sau cine/ce/ciocolată? Și, ca argumente, avem: 1. Adda a fost din prima doar un fel de mască drăguță și împodobită agreabil, ceva-ceva ce tinde spre perfecțiune, ceva mult prea armonios pentru a mă putea reprezenta. Deci, cumva, „Adda” se taie de pe listă. 2. Ada, Ada, Ada. Am fost mereu Ada, Ada de 5 ani, de 10, de 15. Dar, nu știu, îmi amintește de prea multe chestii, inclusiv de lucruri nu prea drăguțe. Să fiu Ada, iar, ar însemna să accept toate cele petrecute și nu vreau asta și, cel mai probabil, nu voi vrea vreodată. Deci, și „Ada” e tăiată. Deci dacă noi trebuie neapărat să alegem dintre a și b, dar nici unul nu este bun, înseamnă că este ceva greșit în culegerea de probleme (de viață, nu de mate) și există și un c. Sau un d. Sau un zedjdkfhnghed.
În concluzie, în urma polologhiei și blabla-urilor de mai sus, revin la căutarea proprie-mi identități, ca nu cumva să fim mai puțin Cool decât orice alt copil de 12 anișori.
Totuși, mai aveam câte ceva de zis, dar cred că o s-o las pentru mâine pentru că ideea mea care trebuia să fie scurtă, s-a extins cam prea mult. Așa că acum voi căuta o melodie, pentru că, chiar și așa, postarea asta-mi pare prea goală. Brb.
Nu, nu găsesc.
Ok, nici nu o să găsesc. Totuși, căutând prin istoricul meu de pe Youtube, am găsit ceva mai drăguț:
Asta o să umple postarea de magie!

miercuri, 13 februarie 2013

Copchil


  Ce face omul când e răcit și stă frumușel acasă:

  Îmi amintesc chestiuțe de acum mulți ani, îmi amintesc că le-am uitat, îmi amintesc că au trecut. Îmi amintesc de cât de micuță și prostuță eram, de câte micuțe și prostești lucruri făceam. Îmi amintesc cumva, prin ceață, îmi amintesc de micile drame care-mi păreau prea vitale pe atunci. 
  Îmi amintesc jocul nostru de-a viața, jocul de-a maturii, îmi amintesc și jocurile din curtea școlii sau de prin parcuri. 
  Îmi amintesc cum jucam noi, frumos, prin clasa a șasea, Adevăr și Provocare și cum, din cauză că nu aveam prea multă imaginație sau, din contra, aveam prea multă, puneam mereu ca provocare „Sari din leagăn” și ca adevăr „Cât face 1 cu 1?” .  Și, cei care mă cunoșteau mai bine spuneau „11” sau „copii” iar alții, ei bine, ori comentau de cât de enervantă sunt, ori răspundeau „doi” și treceam mai departe. 
  Îmi amintesc, de asemenea, de cum ieșeam noi pe la o oră relativ târzie de la ore, când era tomnă-iarnă-viitoare primăvara, era întuneric și program de iarnă. Și mai mergeam în parcul cu nisip de pe lângă școală pentru 10-15 minute (și din cauza asta credea bunica mea că ies puuuțin mai târziu decât ieșeam cu adevărat de la școală) și povesteam, ne jucam, ne dădeam în leagăne. 
  Făceam multe. Pe la școală, sau pe la blocul cu piatră, ori blocul cu pisici, ori blocul lui Y sau X sau Z, ori prin parcu ăla sau prin celălalt, jucam multe, făceam multe. 
  Ieșeam cu rolele și pierdeam timpul, ori ne urcam într-un dud să mâncăm dude, să ne umplem bluzițele noastre albe (un fel de uniformă) cu aceea culoare violetă specifică dudelor ne-albe. Ne jucam „Flori, fete și băieți”, ne jucam multe, multe jocuri cărora le inventam noi reguli. Ne jucam chiar și Portocalele, Mima, Un, doi, trei, la perete, stai!, Călcatea, Telefonul fără fir, Friptea, Faț-ascunselea, Prinsea (pe unele chestiuțe), săream coarda, chestia aia cu șotronul, etc. 
  Pe atunci nu conta dacă ești fetiță sau băiețel, jucam toți football, laolaltă. 
  Și când eram închiși între 4 pereți, jucam pâinicile, spânzurătoarea (inclusive pe cuvinte inventate) și altele.
  Și eram micuți, micuți și prostuți, ieșeam și pierdeam noțiunea timpului, ajungeam acasă mult după ora stabilită, obosiți și înfometați, totul ca să o luam de la capăt a doua zi. 
  Iarna, prin clasele mici, în pauze și după ore, stăteam toți în curtea școlii și ne făceam „baze”, căsuțe, de zăpadă. Ridicam din zăpadă ziduri pentru a ne apăra de echipa inamică. Iar pe atunci, era „Băieții vs. Fetele”. Eu una, pendulam prin ambele tabere. Și toți lucram împreună și ridicam baze, cu cămeruțe ascunse unde să ne punem muniția. Și totuși niciodată nu am avut ocazia unui război adevărat, cu ambele baze complet terminate, doar lupte micuțe în timpul construcției. 
  Mai târziu însă, după ce am mai crescut (nu cu mult), am renunțat la construit de baze și ne-am apucat de construit de pârtii. Nu era prea greu, de fapt erau deja câțiva nămeți gata pregătiți pentru noi. Și așa ne dădeam noi pe pârtii (de cam un metru, cu puțin noroc) cu pantalonii, gecile sau alte chestiuțe și, îmi amintesc, era al naibii de distractiv.

Ok, am scris cam mult, mă voi oprii acum. Pa pa :) 

joi, 7 februarie 2013

Școală și alte nimicuri

Mă, deci e prea tare faza. I-auziți aci: cică femeile nu gem, femeile dulceață.

Prea multă școală dăunează FOARTE grav
sănătății tale și a celor din jur.
  Așaaaaa, deci din categoria chestiuțelor cotidiene care ne zgârie pe cap și ne fac timpul liber să tindă spre 0: 
  Azi am dat test la chimie. Nu-mi place chimia. Nici ea nu mă place pe mine. De fapt, chimia mă urăște, Chimia îi urăște pe toți. Chimia îl urăște chiar și pe profu' de chimie. Așa de hateristă e chimia. Mânuțele sus cine mai e urât de către chimie. Hai, hai, nu vă sfiiți! -.-" ... De ce bate vântu p'aci? :( Unde-s mânuțele? :((
   Fizică, fizică, fizică. Fizica e cam indecisă în relația ei cu mine. Adică ba mă urăște, ba mă iubește, nici ea nu știe. Astăzi m-a iubit, astăzi mi-a oferi o noapte zi de amor de neuitat. Fizica e genială când sunt doar povești, când nu sunt calcule și probleme kilometrice. Fizica mă iubește când îmi povestește. Fizica e crudă că nu o face mai des.
  Ce am mai făcut azi? Ne-a fost amânat testul la info, nu mai putem să ne plângem că dăm câte unu o dată la două săptămâni. Ce a mai fost azi? Nu știu. Niște bla-bla-uri urmate de o pierdere completă de creeraș. Tipic mie.
  Școalăăăă. Să ne mai gândim ce să zicem despre ea. Joia viitoare, pare-mi-se, că mergem mai mulți la teatru. Place, place, place. Place mult.
  Cică (chestie live) : „-Ce să mai scriu pe blog?   - Că e frumoasă viața.”  Deci da, oameni buni, viața e frumoasă. Și știți de ce? Pentru că vremea e frumoasă! Afară e așa de frumos, de prietenos... E o senzație continuă de deja-vu, ca și cum vremea asta a fost însoțită etern de ceva frumos, de o perioadă frumoasă. Și chiar dacă chestiile nu sunt prea schimbate, e o senzație de libertate, de fericire. De primăvară. Vai, iubesc primăvara. Poate că, dacă mâine o să plouă, o să mă simt iar sufocată. Dar azi, acum, e bine.
  Deci școală. Mâine iar, școală. Mâine mate. Să-mi fac sau nu tema? 
Pupici, pupici, pupici și drujbe, drujbe, drujbe.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Altă sâmbătă

Ctrl + A
Delete
  Este o zi ca toate celelalte. Este o zi unică, ca toate celelalte.
  Măi, nu știu despre tine, dar așa sunt eu. Și mi s-a zis să mă schimb, mi s-a recomandat de așa de multe ori, dar așa sunt eu. Eu, eu, eu. Și euuu, persoana mea, nu are pic de legătură cu a ta. Așa că dacă vrei să mă schimb, ei bine, atunci rău de tine, pentru că nu o s-o fac. Sau cel puțin, nu că așa vrei tu. 
  Sunt enervantă. Știu. Și enervabilă. Știu și asta. Sunt în așa de multe moduri. Sunt teribil de copilăroasă. Și matură. Sunt stresată și stresantă. Sunt iubită și urâtă. Sunt frumoasă și nu sunt, în același timp. Sunt în toate felurile posibile, în toate modurile, înțelesurile, simultan, fără oprire.
  Totuși fiecare suntem așa. Nu?

  Să mă așez într-un colțișor din ținutul meu fericit, cu o carte în mână, fără griji pentru ziua de mâine (cum ar fi orele de chimie și de fizică care o să mă întâmpine). Să citesc, să-mi uit dramele mele, să mă scufund, mai bine, în dramele altora, să trăiesc viețile unor personaje existente în afara realității, să le trăiesc sentimentele, să-i las să-mi modeleze ținutul fericit. Asta e o bucățică infimă dar incredibil de valoroasă dintr-un vis.

  Nu mai am timp de scris, nu mai am inspirație, nu mai am chef... Așa că aici e ceva de umplutură... Oarecum. Acum cred că o să mă duc să citesc, la căldurică, fără telefonul sau altă tehnologie lângă mine. Da, asta o să fac.
“Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” (George Călinescu – Enigma Otiliei)
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis