sâmbătă, 27 aprilie 2013

Da Nu Mere Pere Hapciu

Nimic relevant, chestii de moment. Copilării.
Dacă aș putea, m-aș imagina, m-aș reinventa în moduri complet noi, complexe. M-aș rescrie de la 0, mi-aș creea imperfecțiunile perfecte, aș fi tot ce mi-am dorit să fiu, aș fi genul ăla de fată pe care am văzut-o și am admirat-o de când eram mică.
fi atât de perfectă. Fizic. Psihic.
Aș fi îndrăzneață, aș avea tupeu, aș fi curajoasă. Aș spune toate acele lucruri pe care nu le-am spus. Nu aș mai fi fost atât de leneșă... Vai, cred că aș fi schimbat lumea... . Nu eu, totuși.
Nu, nu se poate face asta și nici nu cred că mi-aș dorii. Să nu mai fiu eu... nu aș mai exista. Nu aș vrea să mi se termine existența. 
Sunt mulțumită de cum sunt. Relativ. 
Sunt speriată. 
Ar trebuii să fac ceva. Nu știu ce ar trebuii. Ar trebuii să mă ascund într-un colțișor dintr-o cameră rotundă, ca un copilaș speriat ce sunt. Înfricoșat de necunoscut, ca de obicei. Nu, cred că iar, peste puțin timp, orice chestiuță de acum va fi oarecum inexistentă. Cam la fel ca grijile mele din clasa a 7-a când credeam că iau o notă proastă (aka ne-10) la un test la muzică. Cât de stupid pare asta acum? Cât de vital părea atunci?
Nu pot să pun pauză la viață. Nu pot să mă ascund. Nu îmi permit. Dacă-mi doresc? Ei bine, cred că întotdeauna primul instinct al meu a fost să mă ascund. Să plec, să fug, să dispar. Să mă prefac bolnavă ca să nu mă duc la un test la engleză. Să amân inevitabilul. Să fac tot ce-mi stă îmi puteri ca să scap, ca să o iau pe ocolite, pe scurtătură, orice dar nu... nu ceva. 
Nu știu. Lucrurile s-au mai schimbat între timp. Miza e mai mare. 
Nu știu. Așa sunt eu. Așa am fost mereu, încă de când eram prea mică pentru a analiza asta. Să mă schimb? Cum? Dacă m-aș schimba, nu aș mai fi eu. Dacă nu aș mai fi eu, Ada ar înceta să existe. Cum ai putea să-i curmi viața unui copilaș micuț și nevinovat? Chiar și vinovat, cum ai putea să-i curmi viața unui copil?

miercuri, 24 aprilie 2013

The Versatile Blogger Award

Wokey, deci, cu o oarecare întârziere vine și un premiu mega adorabil de la o mega adorabilă Addicted to kryptonite însoțit de o mega adorabilă surprindere plăcută și un mega adorabil mulțumesc. ^.^
M-aș fi ocupat de chestiuța asta zilele trecute dar am avut niște teste (ok, încă am dar am și ceva-mai multă lene plus că că că că mere).

Reguli :
- Mulţumeşte-i celui care ne-a nominalizat . (politeţe)
- Introdu un link către blogul lor . (politeţe)
- Selectează 15 bloguri pe care le-ai descoperit recent sau pe care le urmăreşti de ceva vreme .
- Nominalizează 15 persoane pentru VBA .
- Spune-i celui care te-a nominalizat 7 lucruri despre tine .

Mulțumesc!
Ok, de selectat bloguri...  ViorelStan CristinaSayuukiBloody MaryAscunsaAlexAnaMaly și cam atât cunosc. Bănuiesc că nu pot să-l nominalizez și pe nominalizator, nu?

Ok, șapte chestii despre mine:
1. Da, seriale. Mă uit la multe, multe seriale. De altfel, îmi plac mai toate chestiuțele care spun povești: seriale, filme, cărți, bloguri, piese de teatru, melodii.  Îmi plac poveștile.
2. Sunt genul de om care pune ceasul să sune mai devreme doar ca să am mai mult timp de stat degeaba. Îmi place să dorm, dar parcă e mai tentant să mă joc pe telefon/uit la serial/holbez la tavan.
3. Dețin toate recordurile din clasa mea la toate jocurile pe telefon pe care le-am încercat până acum. De asemenea, am o oarecare simpatie față de Minesweeper și de recordurile mele la el.
4. Urăsc să fiu refuzată. Nu știu să fiu refuzată. Nu știu să pierd. Sunt competitivă. Sunt egoistă. 
5. Îmi plac câinii. Am un câine. Îmi place câinele meu.
6. Sunt hipersensibilă și plângăcioasă. Sunt introvertită, nu îmi place să vorbesc cu oameni pe care nu-i cunosc sau pe care îi cunosc doar puțin de tot. 
7. Îmi plac filmele horror. Mi s-a mai spus că sunt diabolică. Plus că eu mă consider incredibil de amuzantă.

[8. Nu prea o am cu comentatul pe alte bloguri. Absolut deloc. Dar asta nu înseamnă că nu le citesco-urmăresc. Nu prea o am nici cu timpul, de asemenea. :)]

marți, 23 aprilie 2013

Leapșă leapșă

Ok, leapșă mega-bine-venită de la mega-bine-venitul Viorel :D
1. Ai o poreclă?
Ada. Cred că Ada e ok. Sau Adda. Sau Addddddddddddddda. Sauuuuuu altceva.
2. Unde locuieşti?
București, Fostul Micuț Paris.

3. Ce înălţime ai? 
1.69 >:)
4. Ai o zi onomastică?
Păăăăăi Sfântul Andrei și, așa puțin, floriile. :)
5. Cu ce te ocupi?
Cu școala. Și altele.

6. Ai fraţi sau surori? 
Nope, nimic, null, bate vântul pe aci...
7. Limba maternă?
Românaaaaa
8. Limbi vorbite?
Tot românaaaaa. 
Și ceva engleză. Ceva.
9. Colecţii?
De seriale văzute. :))
10. Număr la pantofi?
37-38 :D
11. Şcoli absolvite?
Generala. 
Grădinița ( dar nu e școală, nu? :( )
12. Materia preferată?
Matematica... prima mea iubire.
13. Ce hobby-uri ai?
Nu am. 
Adică am. 
Dar nu am. 
Seriale/filme/cărți/ieșit pe afară/stat pe la calculator/jocuri, multe, multe jocuri.
14. Bani de buzunar?
Cu cât vrei să te împrumut ?
15. Dorinţe?
Câteva, ceva, cumva.
16. Vise?
De vânzare.
17. Număr norocos?
Doișpe. 
Nhaaaa. 
69. De ce? Tot apare peste tot. O fi vreun semn? :-s
18. Ai vrea să revezi?
Nu cred că poți face față la o așa listă kilometrică.
19. Ai animale de casa?
Un câine, o cheamă Nora și e la fel de leneșă ca mineeeeee.
20. Sentimentul cel mai preţuit?
Iubirea, bla bla, siropoșenii, bla. 
Fericirea e tot un sentiment?
21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa ta? Mmmm.... nu știu. 
Nu am. 
Mere.
Drăgușă leapșă. 
Mulțam. 
O poate lua oricine. :)
Multe rânduri.

luni, 22 aprilie 2013

Jos. Ada. Sus.

  Nu știu ce să fac sau să simt. Nu știu, cred că sunt indecisă.  Cam ca de obicei. Cred că e ceva. Cred că simt. Vai, insensibilă de mine! Să simt?! Eu?? Doamne! De ce?
Îmi este mult mai ușor să scriu la calculator decât de mână. Mai rapid. Mai ușor să șterg, să rescriu. Să mă rescriu. Mai ușor să gândesc. Mai ușor să... fiu eu.
  Nu, îmi plăcea așa de mult să-mi scriu în jurnal. În jurnalul meu frumos. Dar m-am oprit din scris. M-am oprit pentru că eram speriată. Speriată de bombe. Incapabilă să mă accept așa cum sunt. Având în vedere că m-am ascuns mereu după o mască... cum aș putea să ies la iveală, așa, direct, să spulber... mitul? Așteptările? Nu mai vroiam sa scriu. Nu vroiam să fie adevărat. Așa am considerat eu că nu ar face parte din poveste. Dacă nu aș fi scris, nu ar fi fost real. Nu ar fi trebuit să mă confrunt cu realitatea. 
  Și, cumva, a funcționat. Pentru un timp.
  Vrei sa știi un secret? Sunt o fata. O adolescentă. O persoană indecisă care nu știe ce vrea cu adevărat, care e flatată foarte ușor, care visează înainte de culcare la tot felul de scenarii de basm, care caută fericirea din prea multele filme. Nu știu ce vreau. Niciodată nu am știut. M-am mințit singură, în ultima vreme, atâta tot. Am tot 13 ani. În interior. Sunt tot o fetiță mică și speriată. De viitor, de trecut. Mai ales de prezent. 
  De fapt, pot să trec peste asta. Adică pe lângă asta. Pot să ignor. Pot sa zâmbesc în continuare. Aparent. Aparență. Sau nu numai.
  Dar apoi urmează consecințele:

Păi da

Vroiam să scriu ceva. Aveam în plan să scriu ceva. Am scris. Am șters. Am rescris. Am șters iar. Acum, scriu dar doar ca să anunț că nu scriu. Da, nu scriu. Da, știu, sunt groaznică. Știu...
Așa că am doar o melodie. Pentru că nu am despre ce scrie și chiar dacă aș avea, aș uita imediat ce mi-aș da seama. 
Deci mă voi întoarce. Curând. :)
Mda, acum mi-a venit o idee despre care aș fi putut scrie. Genial. O las pe altădată totuși. Bye :)

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Doar așa

  Despre ținutul meu fericit și felul cum el s-a schimbat cap-coadă. Pentru că, serios, la ce bun un ținut fericit, cât timp ai o realitate fericită? Nu mai ai de ce să te refugiezi acolo. Nu? 
  Bine, asta se va schimba, cândva. Doar trăiesc cu speranța că nu prea curând. Plus că reîncepe școala.

  Știu că ar trebuii să schimb câteva lucrușoare pe aici dar cel mai probabil nu o voi face. Având în vedere că mi-a luat atâta timp să realizez asta, o să-mi ia și mai mult timp să-mi duc la bun sfârșit planul ce încă nu-l am dar pe care conștientizez că ar trebui să-l fac. Am vreo... ei bine, nu știu câți cititori dar bănuiesc că sunt puțini având în vedere că în ultimul timp graficul ăla de pe la statisticile blogului a luat-o la vale... cam de două ori mai scund decât acum vreo 2-3 luni. Comentarii primesc doar de la un anonim binevoitor și, mai răruț, mai răsare încă unul de la altcineva. Nu mă plâng, e doar o constatare. Am decis să scriu pentru mine și chiar și așa, sunt mândră de mine și de blogul meu, de faptul că nu am renunțat la el și nici nu cred că o s-o fac vreodată. Așa că da, și peste 50 de ani o să fiu aici, croșetând cu o mână și tastând cu alta (tastând cu puterea minții, doar ar trebuii să evolueze ceva până atunci), chiar dacă voi fi doar eu prezentă pe aici .

  Și reîncepe școala. Nu știu de ce se spune că cei mai frumoși ani din viață sunt cei pe care-i petreci pe perioada liceului. Adică eu, una, aștept cu nerăbdare să se termine. Poate, nu știu, într-o zi îmi va fi dor sau ceva, dar acum nu, acum ÎNCĂ e vacanță și mă gândesc cu groază la multitudinea de teste ce mă vor izbii din prima săptămână de școală. E ciudat să te gândești cât de repede poate trece timpul și totuși cât de încet. Când aștepți ceva cu nerăbdare sau când... când vrei mai mult ceva ce ai. Sau nu vrei ceva ce n-ai.

  Și acum, asta e tot. Am scris într-un timp foarte scurt chestiuțele de mai sus, deci poate totul să să fie bine. Din acest punct de vedere. Deci, în final, o mică melodiuță și un sfat foarte-foarte-paralel: Băieți, nu duceți fetele-n boscheți. Pătuțul trebuie să fie mai comod. Amin! 

miercuri, 10 aprilie 2013

Lecții

  Sunt atât de multe lucruri care ar mai putea fi spuse. Dar oare merită? Merită să te oprești a zecea oară din drum, doar pentru a face ceva ce nici nu știi dacă funcționează? De fapt, ceva ce ești sigur că nu va schimba nimic. Oare merită să cedezi iar în fața unor impulsuri de moment, doar pentru că ți-a străfulgerat o idee tâmpito-inteligentă în cap? 
  Am făcut asta până acum. Am stricat o grămadă de chestiuțe doar din cauza toanelor, din cauza lipsei mele de răbdare
  Viața e rea. După ce ne dă peste cap și ne întoarce la 180 de grade, ne dă o lecție. Ne poate spune să nu renunțăm așa de ușor la cineva, să luptăm pentru ceea ce dorim, bla bla. Dar, evident, asta după ce am renunțat așa de ușor la cineva, după ce am încetat complet să mai luptăm pentru ceea ce ne dorim. Crud. Dar apoi, după ce ne lingem rănile și învățăm să trăim cu cicatricile, după ce învățăm lecția și suntem capabili să o recităm cap-coadă... ZBANG! Încă o întoarcere. O a doua lecție, după un al doilea set de răni: când e de renunțat, trebuie să renunțăm. Când ne face mai mult rău decât bine. Când mere, când pere.
  Deci, unde e corectitudinea? Ne spune că merele sunt roșii, apoi că merele sunt galbene. De unde puteam noi să știm că pe lângă mere roșii, mai sunt și alte culori? Cum am fi putut să ne gândim că prima lecție nu trebuie luată așa de... serios?
  Mda, merci. A treia învățătură cred că o să fie ceva gen: Nici alb, nici negru, nici gri. Ci moooov! Dar care mov? Sigur, o să aflăm asta când nu o să mai avem suficient sânge în corp. Yuppy-yey.

vineri, 5 aprilie 2013

Super-copiluțu'

  Când eram mică-micuță făceam anumite descoperiri esențiale pentru supraviețuirea mea în jungla bine-cunoscută și ca grădinița sau școala. Deci da, când nu puteam să-mi suflu nasul singură și cam până prin clasa a patra, să zicem, eu îmi notam în memoria mea teribil de selectivă anumite observații. Unele se mai aplică și azi, altele nu. 
  Prima despre care voi vorbii, nu sunt sigură dacă mai e valabilă acum, dar era destul de folositoare când eram la grădiniță și mai făceam câte o prostiuță. Întâmplarea care se află la bază este destul de stupidă: eram sub o masă, nu știu de căutam acolo, mă jucam cu o altă fetiță. Și, cumva, din vina mea, partenera mea de joacă s-a lovit la cap. Așa că m-am prefăcut că m-am lovit și eu. Ca să nu se supere atât de tare. Ca să mă ierte mai repede. Și acum că am scris asta, am realizat cât de stupidă a fost acțiunea mea. Și totuși, chiar și într-un grup de oameni ce depășesc vârsta de cinci ani, nu-i așa că ești acceptat mai ușor dacă ești și tu lovit, la fel ca restul? Se crează o oarecare înțelegere, solidaritate, ceva. În schimb, dacă ești bine-merci apare invidia. Iar dacă tu ești motivul pentru care X nu e la fel de ok ca și tine, apoi chiar ura sau alte sentimente negative.

marți, 2 aprilie 2013

4

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

33 de minute. Sau o intamplare din viata unui adolescent. Sau asteptarea.

  Au trecut patru minute și tot nu mi-a răspuns la mesaj. Acum sunt cinci. Cinci minute de când nu mi-a răspuns la mesaj. I hate this. I hate that too.
  Ok. Începem. Cu începutul. Începutul sfârșitului. Începem cu începutul sfârșitului. Terminăm cu începutul sfârșitului. Al naibii timp!
  Șase minute.
  Bate vântul afară. O pagină de ziar de pe jos se tot îndepărtează de raza mea vizuală. Și acum a dispărut de tot. Deci, ori fuge de mine, ori bate vântul afară.
  Șapte minute. Șapte! Pisici!
  Opt.
  Tușesc. Cred că am răcit. Sau nu mi-a trecut răceala aia. Oare... Vai, nouă minute!
  Când se fac zece, închid telefonul. Și Yahoo Messenger-ul. Da, asta o să fac.
  Zece. Ok. Ok, ok.
  Libertate.
  Bun, acum să vedem ce să facem. Oh, închidem și Google Chrome-ul. În fond, nu avem despre ce scrie. Așa că ies, după ce am scris ceva ce, probabil, oricum o să-l șterg. Ok. Pa, pa.
  Unsprezece minute.
   ...

luni, 1 aprilie 2013

Nu iar, din nou

Du-te departe, foarte departe
Du-te cu gândurile-ți disperate
Du-te și nu te mai întoarce, du-te
Într-o lume plină de absurditate.
Du-te într-o lume în care nu sunt eu. Du-te, doar du-te. Nu te voi urma. Doar... vei vedea. Vei vedea că am ajuns înaintea ta. Sâc!

  Nu știu cât o să dureze primăvara asta. Poate într-o zi va înceta să mai conteze. Doar că am făcut puțină pauză de la școală și se simte bine. Se simte libertate. Cum aș putea să nu tânjesc și mai mult după vacanță? 
  Într-o altă ordine de idei, astăzi am vizitat un obiectiv turistic bine-cunoscut și ca „Ceasul digital lipit cu scoci”  din București. Locația acestuia este cunoscută de un grup restrâns de persoane, care totuși se poate lărgii prin descoperirea sa pe cont propriu. Sau nu. Nu-i așa că am făcut omuleți curioși? Se pare că nu.
  Ș-acum, na, fac și eu ce știu mai bine. Adică nimic (a se citi: savuratul conținutului unei cănițe cu inimioare și ursuleți și a unei cărți azi achiziționată împrumutată). Și, credeți-mă, e perfect.
  Wokey. Mă retrag când încă sunt în glorie și nu am spus prea multe tâmpenii. Revin, ca de obicei. Cândva. 
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis