joi, 27 iunie 2013

Pentru. Foc & culoare.

Despre omuleți, despre marțieni, despre steluțe și despre, da, nominalizații testamentului metaforic, partea I

Pentru toate dățile când ne-am comportat prostește, pentru toate cele în care am fost noi două, nesăbuite și fericite, pentru toată iubirea aia ce părea să fie emanată din toți porii.
Pentru toate glumele, pentru toate completările, pentru înțelegerea și umplerea unui gol ce nici nu știam că e acolo, pentru lucrurile mici ce încă mi le mai amintesc.
Pentru toate zilele când mi-ai ridicat pixul de pe jos, pentru toate glumițelor pe seama ta, pentru tot timpul acordat și pentru că, nu știu, pentru că a fost așa.
Pentru toată naivitatea ta, pentru toate zâmbetele tale, pentru strălucirea din ochii tăi, pentru prietenia ta pe care nici nu mă gândeam că mi-o acorzi.
Pentru restul, da, ceva, câteva lucruri, câteva cuvinte, pentru persoanele care au venit și au plecat când eu eram prea mică ca să-mi dau seama de asta, pentru jucăriile pe care le-am împărțit și frunzele pe care le-am vândut pentru o monedă, pentru lucrurile astea. 
Pentru tine, pentru sentimentul plăcut de siguranță, pentru statornicismul tău, pentru inima ta mare și sufletul tău curat, pentru toate lucrurile pe care le-am învățat de la o prietenă așa de așa. Și, era să uit, nu în ultimul rând, pentru faptul că ești teribil de băgăreață.

miercuri, 26 iunie 2013

Ceva, altceva, încă ceva

  Mi-e dor.
  Nu mă, nu de tine! De ciocolată. Când tu nu ești aici, mă consolez cu ciocolata. E aproape la fel de delicioasă ca tine. Dar acum nu mai am ciocolată. Așa că dacă ții la sănătatea mea emoțională, fă-mi rost de ciocolată! Ciocolată-ciocolată-ciocolată!!!!
  Ce mai faci? Bine? Ok, mie mi-e somn. Nu, nu mă culc, de ce să fac asta? Așa și? Dacă ți-e somn trebuie neapărat să dormi? Am treabă de făcut și viață de trăit, nu am timp de dormit! Ha, rimează! Sâc, ce spui de asta?! Deloc impresionat, ăh? Tu chiar crezi că ești mai bun decât mine? Ce, la versuri? Nu mă face să râd! Vocabularul tău e mai mic decât cel al unei broaște țestoase! Uf, dar mult îți mai place să te lauzi! Dar ghici ce, eu câștig! Evident, pentru că tu ești mort și îngropat de mult, iar eu sunt mega adorabilo-egoistă și mă desemnez singură câștigătoare. Ceva de obiectat? Bănuiam eu. Hai că eu o șterg de aici. Mă-ntorc după ora-ți de culcare.

  Cum e să dai replay la o melodie care nici măcar nu-ți place?
  Nu, nu, nu. Am o întrebare mai bună: Eu ce ar trebui să fac? Sau să zic, să gândesc, cum naiba ar trebui să mă comport? Cum te-ai simți tu în locul meu? Cum te-ai simți știind că nu contezi atât de mult precum ți-ai fi dorit, că nu reprezinți o prioritate, că nimănui nu-i pasă dacă ești fericit sau nu, că nimănui nu-i pasă de tine. Și na, nu e ca și cum ai vrea să te iubească toți. Doar cineva, nu? Dar în lipsa singurului lucru pe care-l vrei, restul pur și simplu își pierd din importanță.

  Punctul următor: M-am apucat de citit o carte... și da, nu e așa mare lucru, dar îmi place respectiva carte. Și simțeam o oarecare nevoie să spun asta. Dap. 

  Și ultimul punct: tumblr-ul meu (aka locșoru' meu de descărcat - al doilea, de fapt):

vineri, 21 iunie 2013

Incoerență

Sunt aici
Sau am fost.
Mă arunci
Fără rost.
Nu mai sunt,
Mă avânt.
Iar eu plec
Făr-un cuvânt.
...
M-am pripit,
Am înnebunit.
Nu-i o întrebare, 
Și știi.
Sub soare...
Ți-aș cere 
Doar 
Să vii
Să-mi fi alinare...
Să te văd mai clar.
Sunt aici.
Iar, din nou.
Ghici:
N-am plecat.
Sunt un ecou.
Nu am fost.
Crede-mă!
Ți-ai imaginat!
Fără rost.
Privește-mă!
Nu-s cam transparentă?
Nu, măi, nu-s indiferentă!
Doar absentă.
Te-ai lovit la cap?
Hai că am plecat.
Mă-ntorc după ora-ți de culcare...

vineri, 14 iunie 2013

Buhuhu-ozn?!

Din categoria lucrurilor nebune

  A fost odată ca niciodată un liceu din capitala unei țări cu o formă asemănătoare cu cea a unui pește. Și în acel liceu frumos se întâmplau lucruri dubioase... 
  O fată s-a sinucis. Alteia îi țiuie capul, fără a avea vreo problemă psihică. Nu știu cine doarme maxim patru ore pe noapte din cauză că aude în somn o voce care îi spune să se sinucidă. Altcineva, de data asta o profesoară, afirmă că și ea are anumite probleme, dar nu a voit să intre în detalii. 
  Și totul a început, se pare, pe la sfârșitul lunii decembrie, începutul lunii ianuarie. 
  Un lucru și mai straniu este următorul: după ce ni s-a relatat terifianta povestioară, s-a auzit ceva spărgându-se din depărtări. Ni s-a spus că s-a spart un ceas, dar adevărul poate fi altul: un suflet rătăcit, greoi care a fost aruncat înspre direcția unei ferestre, împins de niște forțe inimaginabile, groaznice. Și atunci s-a auzit cum geamul dintr-o altă dimensiune s-a spart. 
  Primele două fete din poveste stau stăteau în aceeași bancă, în aceeași clasă, pe același etaj, în aceeași clădire, din același cartier, în același sector, din același oraș, în aceeași țară, din același continent, pe aceeași planetă, din aceeași galaxie și în același univers. 
  Coincidență? Poate că da, poate că nu. 
  Ce legătură au cipurile implantate cu toate aceste lucruri? 
  Să sperăm că adevărul va fii elucidat.

joi, 13 iunie 2013

jos, prea jos.

  Momentul în care te lovește realitatea din plin, în care totul se transformă în nimic și nimicul în tot. Știi, atunci când îți dai seama și tu că toate planurile și visele nu au fost niciodată realizabile, când totul continuă să se spulbere în fața ochilor și nu există nici un lucru pe care să-l faci și să oprească prăbușirea ținutului fericit. Lucru și mai rău e atunci când presupusul ținut fericit nu e nici măcar fericit. Sau e mai bine? Nu știu, o să aflu.
  Deci ce ar rămâne de făcut? Serios, ce? Ce rămâne de făcut când tot castelul ăla de cărți de joc cade? Ce rămâne de făcut atunci când privești piesele de domino cum cad, rând pe rând, ce rămâne de făcut când ești martor la tot ce se întâmplă și ești neputincios?  Ce se întâmplă cu tine, cu toți, ce se întâmplă, ce se poate face, cum se poate rezolva această problemă vitală?
  Eu sunt aici, acum, peste tot, eu am probleme, eu nu am rezolvări, eu nu voi găsii rezolvări și nu-mi vor pica din cer. Și ăsta e momentul în care tânjesc după matematica mea. Cel puțin pe aceea o pot rezolva.

vineri, 7 iunie 2013

7

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

Suflet. Interior. Consecințe. Frângeri de inimi. Bucățele. 
Distrugeri de ținuturi fericite.

  Și în acel moment totul s-a terminat, s-a spulberat, a fost năucit de acea lovitură despre care nici nu ar trebui să se vorbească, la care nimeni nu ar trebuii să se gândească. 
  Dar oamenii nu fac niciodată ceea ce ar trebuii, nu-i așa? Acele ființe minunate, incredibile, odioase, acele ființe exagerat de egoiste sunt în stare să distrugă orice și oricine pentru a-și atinge scopul. 
  Și, ca și consecința, o lume a dispărut, s-a sfărâmat împrejurul creatorului acesteia. Păsărelele care ar fi trebuit să ciripească vesele, au început să zboare, turbate, să se depărteze cât se poate de centru, să se lovească între ele, din cauza, să spunem, neatenției sau, mai bine, crizării. Penele albe au început să prindă nuanțe roșiatice, au început să cadă dur pe jos, buchete de pene cu masă prea mare pentru a plutii, se izbesc puternic de iarba. Oh, iarba! 
  Iarba care înainte a fost verde și care acum a prins o tentă ușor spre mov, poate din cauza cerului apocaliptic, iarba aceea se zbătea, amețită de un vânt ce venea din toate direcțiile. 
  Nu știu, nu este greu de imaginat: un cer roșu-mov, o nebunie a tuturor viețuitoarelor, un vânt puternic, crengile copacilor ajunse pe jos, totul terminat, sfârșit. 

*Și de inserat titlu*


Observație. Durere. Amintire. Pisică. Nu, fără pisică.

  Un lucru. Și anume o constatare veche și destul de evidentă. Ceva care se referă la eternitatea, continuitatea durerii sufletești, prin comparație.
  Așa că vom începe cu un scenariu: tu ca personaj principal. La fel ca orice alt omuleț, ți-ai rupt odată ceva, te-ai lovit puternic cumva, ai căzut de pe bloc, ai avut dureri de cap sau de *de inserat orice zonă a corpului, în limita decenței*. Și, în cazul în care nu ești înzestrat cu acea chestiuță de a nu simți durere - ca în serialele cu medici - ai simțit, într-adevăr durere. Durere dureroasă care a durut. 
  Da, știu, sunt o clarvăzătoare de doi bani, de fapt nici atât. 
  Punctul la care vrea să ajung este următorul: amintirea. Îți amintești faptele. Îți amintești, dar nu poți să, na, să retrăiești simțirile de atunci. Nu? Spune-mi dacă ți se pare că greșesc. În schimb, cu durerea sufletească, pe aceea o poți simții. Exact. Până în măduva oaselor. Metaforic vorbind. Sau nu. E faptul că ea nu pleacă niciodată, ci rămâne acolo cu tine pentru totdeauna, se ascunde poate de privirile curioase ale altora, dar te urmărește și te tot urmărește, fără să se oprească să se odihnească, etern, continuu, ea rămâne vie acolo, într-un colțișor al tău. Poate, cu puțin noroc, se estompează ușor, ușor, dar nu complet.
  Prin comparație, cel puțin.

miercuri, 5 iunie 2013

run, run, run!!!

  Sunt acele lucruri pe care nici nu-ți poți permite să le gândești, care distorsionează  orice univers mai mult sau mai puțin perfect. Cam ca niște forme geometrice, plane, inegale, ascuțite, dezordonate, în culori țipătoare. În culori care țipă. 
  Aceste lucruri mi se învârt mie acum prin cap, aceste lucruri, aceste prea multe lucruri care nu se potrivesc cu nimic, niciodată, care pur și simplu mă înnebunesc, mă debusolează, mă dezarmează. Și e atât de greu să-mi aleg cuvintele potrivite, să le așez într-o ordine acceptabilă, să exprim ce simt și ce se întâmplă, iar apoi să mă mai și aștept să aibă o formă plăcută în caz că-mi vine cheful să recitesc.
  Poate ar trebuii să fiu directă, să nu mai mă învârt în jurul cozii. Dar, evident, nu pot face asta. Știu că e stupid, dar mai știu și că mă reprezintă. 
  Deci da, sunt chestiuțele alea de care te ferești și în gând, de care ești fugărit în vise, sunt chestiuțele acelea care reprezintă realitatea dureroasă pe care se presupune că trebuie s-o înfrunți. 
  Dar de ce să faci asta când poți fugii? De ce măcar să-ți permiți o mică scăpare mentală, când poți fugii? Da, știu, pare simplu. Din păcate, totuși, asta e calea cea mai lungă. Fuga. Căci după, la un moment dat, picioarele tale vor obosii sau se vor împiedica între ele, vederea ți se va încețoșa, gura ți se va usca, transpirația ți se va prelinge pe mâinile tremurânde. Și nu va fi mai greu atunci? Să fi cel mai curajos fix în momentul în care ești cel mai slab. Vei fi prins din urmă, vei fi pus la colț, vei fi atacat de tine, de toți și de toate, te vei uita împrejur după vreo portiță de scăpare, după vreo mână care să te ajute să te ridici și poate chiar să te susțină în eventuala ta viitoare fugă.
  Inevitabil. Fuga e cea mai temporală soluție. Deci ce zici dacă fugi puțin, puțin, în timp ce-ți faci un plan de atac? Nu care cumva să-ți permiți să fugi prea mult, să obosești și să-ți consumi toate resursele cu asta, ok?
  Fuga metaforică. În rest, „fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. Doctorul (din serialul Doctor Who, nu alt doctor) mă poate aproba. 
  Asta e tot. Mesajul ăsta foarte inspiraționist care mai mult mi se adresează mie decât altcuiva. L-am terminat.  Nu voi reciti, ceva îmi spune că nu are nici un sens și m-am contrazis reciproc. Oops.

Melodiuță. Ca să mai estompez puțin manelele ce se aud din josul străzii.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis