luni, 29 iulie 2013

Me, Myself and I

O provocare bine-venită de la Vioreld, mai ales că activitatea mea prin blogosferă a cam scăzut, cheful a continuat să fie pe minus și buna dispoziție la fel.
Așa că eu trebuie să spun treizeci de lucrușoare despre mine. Ceea ce e al naibii de mult și nu știu ce aș mai putea aduce nou într-un blog pe care-l am de la 13 ani. Sau sunt 14?
  1. Cred cu tărie că cel mai important lucru este familia. Cea mai importantă comunitate.
  2. Îmi plac poveștile, sub orice formă: cărți, filme, seriale, melodii „profunde”, poezii, bloguri. De asemenea îmi place să-i ascult pe alții.
  3. Îmi cam place matematica. Pentru stabilitatea ei.
  4. Și, clișeic, îmi plac dulciurile. Mult. Și chestiile care se ronțăie: cipsuri, pufuleți, etc. 
  5. Urăsc nedreptatea, de mică o urăsc. Și-mi amintesc parcă de un episod din Pisoiul Eek din care nu am văzut niciodată mai mult decât începutul, din cauză că protagonistul albastru fusese acuzat pe nedrept. Și mă frustrase așa tare, încât refuzam să iau parte la o asemenea nedreptate.
  6. Sunt teribil de timidă. Nu în sensul că nu am curajul să vorbesc cu X, ci în sensul că nu am curajul să mă duc singură la magazin și să cumpăr o pâine. Deci în halul ăsta de rușinoasă.

marți, 23 iulie 2013

Zâmbăreție :)

Mnu. Nici azi, nici mâine. 
Nici săptămâna viitoare. De fapt, niciodată. 
Exact, niciodată!
  Din categoria: texte motivaționale.
  Aș putea să mă plâng în continuare de ce groaznică e viața, de ce groaznică e vara asta, de ce groaznic e totul din jurul meu și ce groaznic mă pot simții. Dar nu are nici un sens, nu-mi rezolvă nici o problemă și, ei bine, e complet de prisos. Aș putea totuși încerca să ignor asta.
  Oricum, știu că nu sunt o persoană bună. Nu pe de-a-ntregul. Dar încerc și eu. Să fiu mai bună. Să-mi depășesc condiția. Să îmi permit să țintesc cât mai sus cu putință, din așa de multe puncte de vedere.

  Știu totuși că, oricât de rău ar fi acum, va venii cu siguranță o vreme și mai rea. Pentru că, na, acum sunt cel mai bine: adolescent prost care nu e nevoie să facă nimic pentru a primii aproape totul, nu are grija zilei de mâine, ș.a. Ehm, restul micuțelor chestiuțe care mai vin pe drum, obstacolele care par al naibii de colosale, dar care, cu trecerea timpului, devin stupide, ele sunt doar niște condimente prea insesizabile pentru cei ce nu sunt protagoniștii respectivei povestioare. 
  Deci, moto-ul meu nu e „Zâmbește, mâine va fi mai bine”, ci „Zâmbește, mâine va fi mai rău” sau „Zâmbește, mâine ar putea să înceapă un adevărat iad în fața căruia dramele de azi ar fii floricele colorate, ar putea să-ți cadă un meteorit pe calculator (da, știu, trist), ai putea să nu mai fi binecuvântat cu cele două picioare de care te plângi mereu că se lovesc de toate, etc. Așa că zâmbește naiba odată!”, „Zâmbește cât ai cu ce s-o faci!”, „Zâmbește, ar putea fi ultima ta ocazia”, etc. 
  Fi fericit. Mereu se poate mai rău. Absolut mereu. Las la imaginația ta ce s-ar putea întâmpla de mii de ori mai rău decât ce se întâmplă acum, cu tine, de te face să nu zâmbești cât poți de tare.
Și acum am dispărut. Mă întorc, iar, după ora-ți de culcare. 

joi, 18 iulie 2013

Pauză. Inspir. De la capăt.

Dacă așa arată dragostea, 
vreau rolul de vrăjitoare rea și insensibilă înapoi,
mulțumesc.
Remember?
Câte cuvinte ar fi trebuit spuse? Și câte ar trebui retrase?
E complicat, mereu va fi.
Hai să ne întoarcem înapoi în punctul X, să alegem să ne întoarcem la stânga, nu la dreapta. Hai să facem asta. 

Sunt în același loc în care voi fi mereu. Sub o mică fâșie de lumină, dintr-un mic colțișor dintr-o cameră rotundă, cu un mic (și care scoate zgomote ciudate) lucru cu conexiune la internet. Sună frumos, fascinant, dar nu e. Și nu pot nimeri cum trebuie tastele. Chiar dacă știu cu exactitate locul lor, nu mă pot opri din a greși și a scrie „dub” în loc de „din”. Și vreau să înceteze. Îmi vreau înapoi controlul.
Mă simt la fel cum m-am simțit de fiecare dată. Deci, într-un fel nici nu mai contează. Nu mai contează cum mă simt, dacă nu e nici o schimbare. Când o să se oprească? Vreau să se oprească.
A devenit atât de greu să respir. Dureros, de fapt. A devenit dureros să-mi controlez respirația. Expresia. Lacrimile.
Nu voi ceda, știu asta. Am deja prea multă experiență pentru a ceda. 
Trebuie doar să-mi amintesc să respir.
^Ș-o melodie frumoasă.^

duminică, 14 iulie 2013

Azi - Serial favorit: Doctor Who.

Doctor Who.
Aka serialul care mă obsedează suficient de tare cât să-l revăd de preeeea multe ori.





Un ne-omuleț (care-și mai schimbă moaca sexoasă) călătorește în timp și spațiu într-o cabină telefonică albastră, mică la exterior și infinită la interior, numită T.A.R.D.I.S, adică Time and Relative Dimension in Space. Adorabil, nu-i așa? Ne-omulețul ăsta este un lord al timpului, Time Lord, foarte șmecher și cu prea multe sute de ani la activ, cu multe (&mulți) companioane (&companioni). PRIN TIMP ȘI SPAȚIU!  Serios, ce poate fi mai tare decât tot timpul și spațiul?
Doctorul se regenerează. Adică actorul se schimbă. Adică serialul poată să dureze zeci de ani, pentru că totul e ok. Oricum, a apărut prima dată în 1963. Și nu, nu e ca Tânăr și neliniștit

Are aventură și o grămadă de comedie, mult mai multă dramă, o grămadă de fantezie, ș.a.
Serialul are și o grămadă de spin-off-uri: Torchwood, care e o anagramă pentru Doctor Who, The Sarah Jane Adeventures - apăruse și la noi pe Cartoon Network, care ie pentru copiluți, K-9, care mi se pare că apăruse și el pe C.N. și cam atât, din secolul ăsta.

Și nu sunt detalii interesante, eu doar încerc să ocup cât mai mult spațiu ca să se vadă drăguț imaginile cu câteva din foarte multele planete super-adorabile. Sunt obsedată, știu. Am și motive.
Aaaa, am pomenit ceva de Șurubelnița Sonică? Cu „Ș” și „S” mari. E o șurubelniță sonică!
Oricum, wikipedia povestește mai bine.
Tot timpul și spațiul. Tot!

joi, 11 iulie 2013

Bau!

  Nu aș putea să fiu vreodată vreo eroină dintr-o carte, dintr-un film sau serial. Pur și simplu, nu e rolul meu. Mai degrabă sunt tipa pe care nimeni nu o observă, care spune vreo cinci replici, maxim, și apoi e pierdută undeva prin decor.
  Sunt egoistă. Sunt egoistă și răutăcioasă, sunt slabă și enervantă. Sunt genul de personaj despre care toți ceilalți omuleți știu, dar nici unul nu este tentat să cunoască. Sunt în prea multe feluri.
  În fond, ce fel de protagonist ar plânge dacă i se refuză un pufulete?
  Cred că o să mă rezum la stăpânirea peste propriul meu ținut fericit. Cu sau fără fericeală, este ceva ce încă îmi aparține, indiferent de dezastrele naturale prin care l-am târât.
  Dar mi-aș dori... să fiu altfel. 
Acum mă târăsc înapoi în colțișorul camerei mele rotunde. 
Mă întorc după ora-ți de culcare...

luni, 8 iulie 2013

Cum rămâne, nu?

   Și de momentul când eu am nevoie? Cum rămâne cu asta? Cum rămâne cu mine?
   Nu, lucrurile stau în felul următor: faci o alegere - greu, ușor, corectă sau greșită, o faci - și apoi rămâi la ea, fără răzgândiri, abateri, ușițe de scăpare, strecurări, fără râzgâieli și altele. Știu, e greu, dar e de datoria ta să ți capul sus (în fond, doar nu o să apară nimeni să ți-l sprijine așa că trebuie să te descurci pe cont propriu) și să faci lucrul pe care ai hotărât să-l faci, lucrul pe care l-ai considerat tu cel mai bun de făcut. 
   Adevărul e destul de „sub nasul nostru”: toți suntem pe cont propriu. Toți suntem antrenați să fim pe cont propriu și încurajați să continuăm cu orice le face slujba lor (a familiei, prietenilor) mai ușoară. În fond, pe cine te poți baza mai tare să aibă grijă de tine, dacă nu pe propria-ți persoană?
   Deci faci în felul următor: ridici naiba capul sus înainte să-ți înțepenească, te ridici din colțul în care te lamentezi și ai grijă de tine. În orice fel consideri tu că e bine, îți înfrunți trecutul, demonii, fără regrete, îți ți piept problemelor și îți înfrângi... orice chestie te oprește din a trăi. 

   Cum rămâne cu mine? De asta trebuie să mă ocup eu. Așa cum fiecare trebuie să se ocupe de sine. 
   Cum rămâne cu mine? Cum a rămas întotdeauna. Sunt bine chiar și atunci când nu sunt. Nu știu dacă din cauză că sunt o vrăjitoare fără inimă sau pentru că sunt într-atât de încăpățânată, dar pentru vals e nevoie de doi. 
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis