26 aug. 09:20 pm

Fără sens, fără rost. Zilele continuă să treacă, eu continui să fiu așa de... ireală. Nu mai contează nimic, nu mai mă încălzește nimic, nu mai mă simt satisfăcută de nimic. Un gol plin, un plin gol, ceva care se evidențiază prin absența vieții. Nu cred că se poate observa, nu cred că poate conta și nu cred că se poate face ceva. Doar, nu știu cum să explic, nu știu cum această rutină mai mult sau mai puțin plăcută a început să-mi fie aproape indiferentă. E praf și pulbere, ca și cum nu aș fi, ca și cum nimic nu ar fi, ca și cum soarele nu ar strălucii. Inutilă. Inutil. Fără sens, fără rost.

25 aug. 12:11 am

  Se simte ciudat. Plat. Da, se simte atât de plat, atât de... trist. Evident, nu varianta aceea frumoasă și atrăgătoare de plat, ca cea la care râvnesc să ajungă telefoanele din ziua de azi, ci acel plat turtit. Un plat care a fost cândva o formă perfectă, sferică, mare și solidă care plutea protectoare și liniștită deaspura unui ținut fericit. 
  Nu știu, nu-mi găsesc cuvintele. Nu știu cum aș putea să spun asta, cum aș putea să descriu asta, cum aș putea să transmit asta. Așa că scriu câteva rândulețe, îmi descriu sentimentele, emoțiile. Ce va urma? Nimic, știu asta. Acea formă plată se va evapora. Ca fumul. Ca fericirea.

în continuare

Ceva. Nu știu ce, dar, cu siguranță, ceva.
Vroiam să-mi închid blogul. Motive multiple. Bănuiesc că mai are de așteptat. 

Lumea mea devine... ok. Nu mai mă simt singură și neînțeleasă, cel puțin nu atât de tare. Totul a devenit, pentru puțin timp cred, așa cum ar fi trebuit să fie. Și deja începe să mă speria ideea că am realizat că e bine. Acum chiar am senzația că o să mă lovească ceva pietre în cap ca să se revanșeze soarta.
Nu, de fapt, cred că găsesc suficiente lucruri care sunt al naibii de proaste. Doar că asta pe un anumit plan. Lucruri bune pe un plan, lucruri rele pe altul. Poate nu se va întâmpla nici o catastrofă?
Baaa da. Se va întâmpla. 
În altă ordine de idei, blogulețul meu o să își mai ducă zilele o perioadă. Are vreo 4 ani. Asta e al naibii de mult. Deci da, să vedem, poate mai facem niște schimbări. De design. Nu de altceva. În fond, începe să nu mi se mai pară așa de groaznic faptul că nu am cititori. Oricum, nu aș avea timp să-i păstrez (gen comentez la ei, comentează la mine, împărțim biscuiți virtuali și tot felul de chestiuțe prin care omuleții cerșesc comentarii și altele). Un nou început. O nouă continuare. Un nou sfârșit. Ceva. Nu știu ce, dar, cu siguranță, ceva.

Fără rost

Și? Zi-mi, sunt bune toate?

Nu, n-are importanță, ai dreptate.

Șșș, nu te supăra! Nu e vina niciunuia dintre noi.

Eu trăiesc. Am rămas fără ciocolată. Fără mine. Fără tin timp. Tu?

Crezi în coincidențe? Eu nu.

Păi sunt atât de multe lucruri. Nu ai înțelege.

Nu, serios, nu. Nu vreau să-ți spun, nu aici.

Vroiam doar să știu ce crezi tu. Dacă sunt nebună sau nu.

Ai dreptate. Iar. Tu ești cel nebun. Sau preferi „cea”?

Nu, nu „cea nebun”, ci „cea nebună”.

Hotărăște-te odată. Nu ai toată viața la dispoziție.

Crezi tu? S-ar putea să fie mai lungă de atât.

Am obosit și mi-e somn. Vreau să dispar.

Nu e atât de ușor. Unde m-aș duce?

Aș vrea unde nu ești tu. Unde nu e nimeni. Unde nu sunt eu.

Eu nu sunt în prea multe locuri. Nu pot să caut după criteriul ăsta.

Nu mă băga în seamă, bine? 

Mă întorc după ora-ți de culcare...

8

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?

O infinitate.

Secunde, minute, ore. Infinit.

  Secundele trec. Minutele, orele. Timpul nu încetează să treacă. Încet, distorsionat. Secundele par ani. Minutele, orele, sute. Așteptarea e insuportabilă. Mi s-a spus că nu are rost. Că aștept un om care nu are să mai vină. 

  Totuși, eu știu. Știu că va venii. Poate nici el nu își va da seama. Nu va fi ceva planificat. Nu se va gândi. Doar, instinctiv, spre mine. Poate va fi într-o zi în care pleoapele îi sunt prea grele și ochii prea roșii. Va porni la drum, nici el nu ar ști unde. Dar s-ar trezi. După secunde, minute, ore, trupul său își va găsi drumul spre al meu. Și apoi nu ar ști ce caută acolo. Atât de confuz. Atât de adorabil, de el.

  „Nu știu ce fac aici. Eram în drum spre casă și

dintr-o dată sunt aici.“

  „După atâtea reclame nu ai reținut? Acasă e unde ți-e inima.“ O mică pauză de gândire. Cred. Poate se va preface. Îngândurat.

  „Inima mea e la tine.“ Va suna bine. Parcă o voi simți cum bate. Tare, neîncetat. Pentru mine. Dar...

  „Ai venit s-o iei înapoi?“ Nu mă voi putea abține. Va trebui să știu. Va trebui să mi se spună că nu.

Ham-ham.

Ok, deci...

Se pare că unii consideră că psihopații cu multe crime la activ sunt mai nevinovați decât câinii. Un subiect de-a dreptul adorabil și fără rost pe care-l voi aborda azi cu ceva ironie. 

Specific din start că sunt posesoare de câini. De când eram mică am avut un câine. Îmi stă în fire să-mi apăr cel mai bun prieten. Așa că dacă are careva altă părere, este bine-venit.

Treaba stă in felul următor: „Nu e vina psihopatului că a avut traume în copilărie, așa ca nu fiți răi cu el“ și „Câinii sunt xyz și trebuie eutanasiați“.

Pentru că e atât de greu să te gândești că un câine nu a fost traumatizat și e în natura sa să fie agresiv. Dar e așa de ușor să te gândești că un criminal psihopat oarecare a avut o copilărie grea, ca altfel ar fi fost un om minunat.

Un câine un câine. E simplu. Dacă a întâlnit cinci oameni la viața lui și patru dintre ei au aruncat cu pietre, l-au bătut fără un motiv și a cincea persoană s-a uitat încântată, nu, nu va fi un îngeraș. Înregistrează că umanitatea e odioasă și-și face un sistem de apărare împotriva ei. Nu e masochist, nu o să permită să i se mai întâmple asta (pare cunoscut?).

Un câine nu o să muște niciodată mâna care l-a hrănit (nu intenționat), în schimb un psihopat, UN OM, ar face-o fără remușcări. 

În concluzie, nu. Un câine e îndreptățit să urască oamenii care i-au rupt picioarele. Corectitudine, cel puțin. Dacă ai de gând să-l aperi pe X gândindu-te la scuze, încearcă să aplici același principiu și lui Y, înainte să-i faci rău. 

Și când mai întâlniți un puradel care se distrează chinuind un animal, vă rog, opriți-l. Aia e formarea a doi psihopați. Suntem prea mulți pentru a avea nevoie de concurență.