joi, 26 septembrie 2013

Ada - The Awkward Girl

  Ooook, știu că acum ar trebui să scriu la info, dar sufletul meu mi-e încă în vacanță. Ok, am scris numai „#include<” și m-am plictisit. Așa că am intrat pe YouTube. Am pus o muzică sexoasă și am deschis chestiuța asta.
  Așa că subiectul de azi de pe blogul MEU sunt EU. Nu se aștepta nimeni la asta, nu-i așa?
  Paranteză înainte de a încerca să-mi amintesc ce vroiam să scriu: știați că e puțin cam foarte dificil să cânți odată cu melodia în timp ce încerci să scrii ceva? Concluzie: trebuie să ne perfecționăm. Adică eu.
  Bun, eu. Aka Ada - The Awkward Girl [„Tu tocmai ai spus că sunt penibilă!„Nu, doar că intri în situații penibile”Adică sunt penibilă” *ghiont, schimbat persoană de conversat* „A zis că sunt penibilă” „Ehmm...”Sunt?” „Ehmmm...” [WTF is wrong with you?] „Nu eu am spus-o” „Dar așa crezi” „Nici nu ai negat” „Nici tu!” „El nu a zis nimic”  *conversație după ce/din cauză că am fost supranumită „The Awkward Girl” *] . 
  Ok, e ciudat. Da, cred că din cauză că fug de situațiile penibile risc și mai tare să intru în ele. Dar, serios. E aiurea să saluți oameni. Nu? Serios, chiar este! Trebuie să deschizi gura, să te gândești la un salut sau ceva, să-ți încrucișezi degetele mentale ca să nu fii singurul care salută, nu știu, e un proces așa de luuuung.
  Ok, punctul doi, tot din categoria „eu normală, voi nebuni” : „În loc să apreciezi și tu că sunt așa de drăguță...” Păi nu apreciez „De ceeee?” Căăăă nu ești tu!”.
  Acum, să vă spun sincer, pentru că pot, nu de alta, eu nu sunt drăguță. Adică, nu total. La început s-ar putea să fiu drăguță. Sau îngrozitoare. Nu contează, după ce apuc să te cunosc, o să fiu îngrozitoare. Iar după... după poate chiar s-ar putea să-mi echilibrez drăgălășenia cu îngrozitorirea. Saaaau nu. Oricum, extreme. Îmi trăiesc viața la maxim (uneori mă uit la seriale la 11 noaptea!!! ).
  Na, știu că asta e mai mult de umplutură. Dar e de umplutura mea. Pentru că eu sunt așa. Și eu trebuie să mă apuc de tema la informatică și la fizică. Și eu încă sunt setată pe vacanță. Și încă vă urăsc pe toți. Pentru că e mai distractiv. Și mă face să par mai $m€Ch€RĂ, cu dublu „ȘM”.
When you were young you never thought you'd die
Found that you could but too scared to try 

Looked in the mirror and you said goodbye 
Climbed to the roof to see you if could fly

vineri, 20 septembrie 2013

Ieri


  Mă simt neînțeleasă. Ba chiar mai mult. Știu că locul meu nu e acolo, știu asta, o simt cu toată ființa mea. Dar nimeni nu poate înțelege și nimănui nu-i poate păsa. Ar fi cam greu să încerce cineva să privească dintr-o perspectivă cu care nu a avut niciodată tangențe. Iar dacă mă pot plânge acum, asta nu înseamnă că la un moment dat nu o să fie prea mult. Și m-am săturat până peste cap de prefăcătorii. O față tristă. Aparent, de fapt. Ce spui dacă vedem ce-ți face moaca aia învinețită și însângerată? 
  Mi-e frică și nu sunt sigură de mine. Mi-e frică că dacă aleg cu siguranță o cale, o să fiu dezamăgită, niciodată suficient de bună. Soarta o să mă refuze. Și, ei bine, încă nu am învățat cum să fiu refuzată și să nu-mi vină să mor. Mi-e frică că o să eșuez. Că după toate eforturile, nu o să fiu suficientă, că o să se ducă totul la fund, că o să se distrugă în bucățele toată existența mea.
  M-am săturat să mă simt așa. Singură. Fără rost. Fără viitor. Fără speranță. Și prea singură. 

  Încă vă urăsc. Și vă doresc să fiți călcați de tramvai. 'Cause guess what! That crazy bitch has returned and she hates you more than anytime.
De ce? Pentru că pot!

vineri, 13 septembrie 2013

Vreau să dorm

  Știți, oamenii posedă unele caracteristici care nu sunt neapărat bune sau neapărat rele. Sunt, pur și simplu. Pentru că dacă o persoană te place, acele lucruri se vor transforma în calități, iar dacă nu te place deloc, deloc, vor fi considerate defecte.
  Nu, postarea asta nu are pic de legătură cu rândurile de mai sus. Doar vreau să le reamintesc unor oameni care se subestimează că dacă pentru un om ești un idiot urât, pentru altul nu ești.

  În continuare, eu, posesoarea ținutului fericit plin cu unicorni care scot curcubeie pe fund, voi aborda un subiect care mă macină o grămadă, pe care l-am mai pomenit în treacăt și mda, care o să stârnească o grămadă de controverse printre pânzele de păianjen. 
  Începe școala. Luni. Și se duce și vacanța de vară, o dată cu timpul meu liber, plictiseala aceea bine-venită și somnul de dimineață. Și mie îmi place somnul de dimineață!
  Și sunt tot felul de omuleți care, ori trec pe la școală o dată pe an, ori au terminat-o, ori altceva, din nu știu ce motiv, ei sunt fericiți că începe școala și îi atacă pe prostuții de elevi mai mult sau mai puțin studioși, că de ce se vaită. Ok, aici intru eu în ecuație: nu are cum să-ți placă școala. Nu are cum să-mi placă mie școala. Asta fără să mai iau în calcul că sunt o inadaptată social și oamenii fug de mine ca de râie. Numai când mă gândesc că o să mă trezesc pe întuneric, că o să încep la ora 7:30, mă ia o repulsie imensă față de sistemul de învățământ românesc și cum ne îndeasă ei frumușel 7 ore prea matinale. Și apoi, na: stres, teste, teme, profesori care cer să înveți de pe o zi pe alta câte n-șpe ore doar la materia lor, lucruri, în mare, nefolositoare. Plus că liceul meu, cam la fel ca multe altele, e o închisoare foarte bine securizată și construită ca să încurajeze gândirea de turmă, robotizarea omuleților și alte lucruri demne de un liceu de top din capitală (detaliu orientativ). Ca să nu mai zic că toți oamenii de p'acolo ar merita câte o bâtă în cap la fiecare 60 de secunde, ca să-i învețe cineva minte că sunt proști făcuți grămadă. 
  Concluzie: plânge-te, frate, că ai de ce! Că oricum nu rezolvi nimic, măcar să te descarci și tu (așa cum fac eu acum), că urmează o perioadă al naibii de încărcată, ca să nu mai zic de bac care e cel mai horror subiect din România. Și da, amintiri, plăcute și urâte, multe amintiri se fac în perioada liceului, faptul că te plângi, asta nu schimbă cu nimic decursul lucrurilor.
  Concluzie nr. 2: Școala e școală, e bună, te învață și cu ceva noroc, îți asigură mai mult de un post la McDonald's (dar chiar nu ar strica deloc să fie structurată diferit). 
De ce?
Pentru că pot.

duminică, 8 septembrie 2013

Tipuri umane

Cuvintele mi se învârt prin cap. Propozițiile, frazele, ideile. E di'ta mai uraganu'! Și nu se poate opri, pentru o secundă, nu se poate așeza nimic la locul lui.
Unu' are dorințe sinucigașe, altul ar trebuii să aibă, pentru că oricum în mormânt o să ajungă.
Una are gura mare, prea mare, de parcă zici că singurul scop al ei în viață e să-și folosească gura... într-un mod puțin diferit.
Altuuuu' cică-i tip, se tot mândrește cu ce are, lucru pe care nu-l are. Da, da, exact, nu are cap. Nici unul dintre capete.
Oh, o tipă e ca un câine maidanez, sau ceva asemănător: își caută mereu stăpân. Nu, nu o să-și găsească, din nu știu ce motiv, oamenilor le este frică să adopte chestii ciudate.
Da, da, și mai e o blondă... prea blondă. Dar nu blondă-blondă, blonda-blondă-blondă! Genul ăla de blondă care se consideră  prea deșteaptă și care nu se sfiește să arate cum ceilalți sunt niște nimicuri. E stupid, sigur e doar nesatisfăcută.
Altcineva?
Să vedeeeeem...

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Era și timpul!

  Ok, treaba stă în felul următor: nu mai am de mult 14-15 ani, nu mai sunt într-atât de naivo-plângăcioaso-melodramatică, trebuie să mă maturizez, măcar în scris. 
  Așa că da, eu voi înceta să mai fiu în modul acesta. Pe blog. 
  Cu toate acestea, nu voi cerși prin stânga și prin dreapta comentarii și vizualizări, nu-mi voi posta blogul pe toate rețelele de socializare ce există, nu voi comenta pe alte bloguri decât dacă am neapărat ceva de zis, nu voi da la schimb alte comentarii sau cum se mai face pe aici traficul de „popularitate”. Și nu, nu am nimic cu metodele astea, doar o lene cronică incredibil de mare. Ca de obicei.
  Blogul, îl voi păstra. După ore, zile, săptămâni de storcit creierașul pentru vreo idee, am ajuns la o concluzie ușor inevitabilă: e blogul meu! Voi păstra structura ultra-colorată a postărilor, doar pentru că ar fi cam aiurea să renunț la cea mai tare idee care mi-a venit în legătură cu design-ul chestiuței ăsteia. Numele? Până găsesc altul mai bun, Strange Song rămâne. 
  Punctul următor: scriu ce am chef, când am chef și pentru că am chef. Da, mi se super-încălzește inimioara când văd că am primit un comentariu. Dar cum cititorii mei nu mai sunt și nici nu o să mai fie, ăsta e un fel de contract prin care clarific asta de la bun început.
  Noi începuturi. Sau nu. Voi încerca, cel puțin. 

duminică, 1 septembrie 2013

31 aug. 10:40 pm

  Lucrurile pe care nu le poți înțelege, acelea pe care vreau cu tărie să le înțelegi, să mă înțelegi. Am renunțat de mult să mai mă aștept ca ție să-ți pese în modul acela în care vreau eu să-ți pese. Pentru că, vezi tu, nu sunt nebună. Nu sunt singura care e de părere că atunci când iubești pe cineva, vrei să petreci fiecare secundă cu persoana respectivă. Să nu vrei ca ea să sufere, să plângă. Să vrei să o faci să se simtă importantă, să simtă că contează. Și apoi, strălucirea aceea din ochi, zâmbetul, să vezi asta și să fi fericit, să știi că ți se datorează ție. Dar nu cred că tu cunoști senzația. Nu cred că tu cunoști iubirea. Ca un băiețel micuț, ai întâlnit o fată și ți-a plăcut, tu ai crezut că e iubire. The end.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis