vineri, 29 noiembrie 2013

Despre zile, nopți și intermediare

Lucruri care se pot spune în câteva rânduri mai mult sau mai puțin nebune


-Crezi?
-Ce?
tii tu, gândurile alea pe care le ai tu zilnic. Crezi că sunt mai bune decât realitatea?
-Orice e mai bun decât realitatea asta.
-Asta?
-Există mai multe. Dar „Shhh!”, nu spune nimănui.
-Uhm. M-ai încurcat.
-Descurcă-te.
-Și dacă nu mă pot descurca?
-O să mori.
-Aberații.
-Și asta?
-Deci, mai multe realități?
-Mda. Dar știi și tu. De realitățile mele de rezervă. Știi. Sunt atât de multe încât nici nu pot ține socoteala.
-Te referi la seriale? Sunt destule, dar cred că ai vreo idee câte sunt.
-Ei bine, și ele intră în categoria asta. Dar nu numai.
-Zi.
-Seriale, spin-off-urile din capul meu în care serialul respectiv ia legătură cu viața mea, se cam naște o nouă realitate a mea. Apoi mai sunt filmele, cărțile, poveștile, orice îmi permite să evadez. Orice gând pe care mi-l permit să-l dezvolt, orice floare care se hotărăște să crească. Câte un alt univers, câte o altă lume, câte o altă aventură. 
-De ce?
-Pentru că, într-un fel de-a dreptul trist, nu sunt cu mult diferită de orice adolescentă proastă care e în faza aia tipică vârstei și care face parte din nu știu ce comunitate depresivă a masochiștilor îndurerați. Cu excepția faptului că nu sunt proastă, nu sunt în faza aia, nu fac parte din nici o comunitate, decât din fandomuri adorabile, etc. Ok, poate nu asta voiam să zic, a cam ieșit fix pe dos. Vreau să spun că și eu sunt un clișeu d'ăla de penibilitate care plânge înainte de culcare, care e de-a dreptul incontrolabilă dacă îi frânge cineva inima măcar puțin, care e exagerat de timidă, ș.a.
-Și de ce-mi spui asta?
-Pentru că mă plictiseam și-mi era lene să mă apuc de teme.
-E târziu. La ora asta, teme?
-Mi-a fost lene și până acum. Și aveam în plan să fac atââât de multe!
-Impresionant.
-Îi urăsc pe toți, știi?
-De ce?
-Pentru că pot. Pot să îi urăsc, pot să recunosc că îi urăsc. Cel puțin e mai ușor să-i urăsc pe ei, decât pe mine. Cel puțin e mai ușor să recunosc asta. 
-Urât.
-Am nevoie măcar de puțină speranță. Te rog.

joi, 14 noiembrie 2013

lene.aberații.haisăneîmpușcăm.exe

  Știți de ce nu sunt eu o persoană sociabilă, de ce nu am o sută de mii de prieteni și mai știu eu ce alte chestii? Pentru că mi-e lene. Vedeți voi, relațiile (de prietenie, de orice fel, de fapt) necesită timp și atenție. Iar mie mi-e lene să întrețin una, d'apoi mai multe. În concluzie, o să ajung o băbuță arțăgoasă fără prieteni, doar pentru că așa e mai comod. Și nici nu o să am pisici. Ori pentru că o să uit să le hrănesc și o să moară/fugă numa' ca să scapă de mine, ori pentru că o să mi se mai pară mai comod să-mi hrănesc prietenii imaginari.

  O să încerc să scriu zilnic. Sau, mă rog, mai des. Pentru că oricum nu citește nimeni (da, aici mă plâng foarte ostentativ, probleme, Gogule?) și, mai important, oricum e un blog plin cu aberații care a trecut prin toate toanele și idioțeniile vieții adolescentine, și mi-e în continuare prea lene să fac ceva în legătură cu asta sau să mă maturizez vreodată.
  Și acum , înainte să plec în lumea melodiilor fredonate, vă urăsc pe toți. Pentru că pot. Dar e ok, e genul de ură pasională. Sau disprețuitoare? Nu mă pot hotărî...

marți, 5 noiembrie 2013

Despre prefăcătorie și cât de tare-mi place să fac pe deșteapta

V-a fost dor de mine, nu? Asta așa, ca pentru octombrie.
  Toți ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem. Toți încercăm să păcălim, să ne păcălim, să fim. Să fim cea mai bună variantă a noastră, aceea care ni se pare mai frumoasă, mai strălucitoare sau mai comodă, mai avantajoasă. Nu e o noutate; eu, tu, noi toți avem mai multe variante ale noastre, mai multe euri. Și nu e o problemă. O linie foarte fină, totuși, între a fi o persoană prefăcută, varianta aia de care toate puștoaicele de 13 ani fug, și a te preface că ești... altfel. O diferență de nuanță. Treaba e că te păcălești și pe tine și ajungi să nu mai știi cine ești. Varianta adolescentină în care fiecare copchil încearcă să se regăsească, să se definească. Și, ca de obicei, mi se pare stupid. O criză de identitate inutilă, bazată pe toane de moment. Cam la fel ca 90% din viață.
  Știu că peste tot sunt oameni care o bagă în „nu suport oamenii prefăcuți”, „nu suport minciuna” și alte ipocrizii de genul ăsta. Na, în opinia mea tembelă, prefăcătoria și minciuna ne stă în sânge, fie că admitem sau observăm asta. 
  Și asta nu e genul de postare în care încerc să-mi justific acțiunile, e genul de postare în care încerc să-mi ocup timpul până mi se încarcă serialul și în care încerc să păstrez nota de atotștiutoare dintotdeauna.
  Doar, știu că nu se mai poartă acum și de mult timp totul s-a dus la vale, dar tot mi se pare mai corect ca măcar atunci când conștientizați, să nu-i criticați pe alții în timp ce nici voi nu sunteți mai buni. Pentru că, pisici, nu știu ce se presupune că suntem învățați, dați totul la o parte și înțelegeți că toți suntem egali, cel puțin dintr-un punct de vedere. Acela că toți suntem oameni, toți suntem predispuși la tot felul de greșeli, la călcat în gropi, și la mai știu eu ce alte lucruri macină oamenii de azi.
  Asta așa, din categoria: eu-s în peștera mea, încă folosesc Yahoo! Messenger și tocmai am descoperit focul, nu sunt comunicativă, îi urăsc pe toți și visez la o nouă ordine mondială.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis