marți, 30 decembrie 2014

Nu ești calendar :)

E iarnă și se duce și anul ăsta, odată cu celelalte și cu alte lucruri. De la o secundă la alta, o să fim cu toții persoane complet diferite și trecutul nu o să ne mai definească. Totul o să fie șters cu buretele și dintr-o dată o să facem alegerile perfecte și vom fi cum ne-am dorit mereu să fim. Nu o să ne mai pese de alți oameni, nu o să mai ținem de cont de frângerile de inimă, ne vom atinge scopurile și toate acele lucruri pregătite pentru oricare din anii interiori.
Și acum, un moment de liniște și pace în care vom râde de vom cădea pe jos de aberațiile astea care apar peste tot în vremea asta.
La naiba, se schimbă anul! Cifra aia, ultima, o să fie diferită. Atât. Nu altceva. Nu te schimbi tu. La naiba, nu ești un calendar!
În altă ordine de idei, 2015 măcar e număr impar și-mi sună mai bine decât 2014, deci, cine știe, poate devenim și noi puțin penibili. Și în spiritul ăsta, așteptăm cu nerăbdare anul 2017, ăla sună și mai drăguț.
Avem nevoie de puțină magie și speranță. Doar ninge ca-n povești [nu știu ce povești știți voi totuși, dar e frig și mocirlă și alunecă oamenii pe gheață, dar e ok, așa-s poveștile].
An nou fericit, tuturor! Absolut tuturor, am inima mare și dau urări pe bandă rulantă. Că oricum am tot urat „Crăciun fericit” tot anul. Sper să aveți un an ok.

miercuri, 24 decembrie 2014

Efecte benefice ale fondului de ten în repararea machiajului

Nu, nu voi vorbi despre asta, ce naiba! E doar o parte substanțială dintr-o zi interesantă. Adică a fost.
Ieri a fost ziua mea. A fost și nu am murit nici până atunci și nici între timp. Iar prietenii ăștia ai mei, despre care am vorbit acum două postări, mi-au fost alături. Și s-au înțeles între ei, dar asta e destul de irelevant acum, ceea ce contează e cum m-am simțit eu. A fost ca un gangbang. Nu că aș fi fost centrul atenției, ci pentru că cu toți mă simțeam așa confortabil. Și era ca și cum plăcerea mea de a conversa ciudățenii cu o singură persoană s-a înmulțit și a fost ok.
Totuși, nu am făcut nimic special.
Momente de detoxificare.
Ce spuneam? Nimic relevant. Doar unele momente atât de benefice în care totul pare firesc fără să fie firesc, în care e noapte și te simți liber fără să fi liber, tot grăbindu-te să ajungi acasă că te așteaptă ai tăi. Sunt doar senzațiile acelea din aer și senzațiile din capul tău și senzațiile pentru care nimic nu e bine și nici o să fie bine.
Și mi-e lene să gândesc și am senzația că e mai bine așa, fără să trebuiască să mă stresez, dar apoi, vezi tu, uneori, doar uneori, când mă uit la felinarele care se oglindesc în apă, care se văd ca niște beculețe dintr-un brad de Crăciun, atunci nu mai știu ce vreau și nu mai știu ce știu. Și mă simt goală, fără nimic, fără nici măcar puțin, dar chiar și așa, nu am fost singură. Are sens? Cui îi pasă?! Chestia e că [...]
hai pa, m-am plictisit, mă simt nașpa, ești nașpa.
hai să ne mai plângem vreo doi ani până realizăm că nu rezolvăm nimic cu asta și că e doar stupid și patetic și fără sens și penibil și că nu trebuie și nu vrei să o faci și trebuie să încetezi s-o faci.
Hei, moșule. De Crăciun, vreau un singur cadou: un om. Adu-mi omul și ai scăpat de mine ceva vreme.
Crăciun fericit!

vineri, 19 decembrie 2014

Ce vrea Ada de Crăciun

  1. Pe mă-ta
Nu, glumesc. O iau de la capăt:
  1. Fistic. Literalmente.
  2. Un borcan MARE cât majusculele de Finetti.
  3. Rodii.
  4. Skittles.
  5. Tort (amandină?).
  6. Multe dulciuri, cât pentru toată viața.
  7. Multe chestii sărate, să compensăm: cipsuri, pufuleți, etc.
  8. Prăjiturele.
  9. Garone. Și băuturi dulci cu alcool.
  10. Prietenii, pe primul loc, dar de nota 10.
  11. Alte nimicuri materiale.
  12. O vilă cu piscină, șapte mașini, încă vreo opt case de vacanță, haine noi.
  13. Da, haine noi.
  14. Icre. Nu te strâmba.
  15. Multă mâncare.
  16. La naiba, un KFC, un Subway, un Mc. De fapt, zece mii din fiecare.
  17. Băutură.
  18. Placă video. 
  19. Muzică și cărți. De fapt, multe cărți.
  20. Alte bile să le sparg. Da, exact asta!
  21. Neapărat chestii pentru telefon și PC.
  22. Oameni...

duminică, 14 decembrie 2014

Dragi prieteni, mai mult decât prieteni

Știți chestia aia cu „mai bine puțini prieteni și buni, decât mulți și proști nebuni falși.”?
Da, evident, mai bine să ai prieteni bunăciuni, ăh? Ok, corecție, prieteni adevărați.
Există prieteni adevărați? Oh, cui îi pasă? E o dezbatere prea mare și purtată de prea mulți ca să mai conteze: ăia care au fost trădați spun că nu există, ăia care nu au fost spun că există. E irelevant adevărul, depinde de indivizi. Dar nu contează, știi? Pentru că în minutul ăla, în secunda aia, tu știi că sunt adevărați, știi că sunt. Eu nu mă aflu aici, acum, în loc să învăț pentru teze, ca să vă spun aceleași chestii știute de mulți. Nu, la naiba, Ada! Nu mai spune „chestii”! Spune „entități”! La naiba, Ada!
Deci, da, nu sunt aici pentru asta.
Sunt aici pentru că am al naibii de puțini prieteni, dar cred că e prima dată după atâta timp (dacă clasa a 6-a se pune ca perioadă de comparație) când chiar simt că am prieteni.
Nu mai sunt oameni random culeși de pe net și site-uri dubioase cărora nu le rețin nici numele, nu sunt simple chestii care să-mi bage complimente pentru că simt eu că am chef, nu sunt 5000 de pe facebook care să-mi zică la mulți ani de ziua mea, nu sunt cineva căruia nu-i păsa deloc, nu sunt cârduri de țațe. Nu sunt multe, dar sunt atât de mult. Pur și simplu, atât de mult!
Sunt oameni geniali, cu care pot vorbii, pe care-i pot înjura, cu care pot să tac ore și să vorbim zile, să mă simt mai comod ca oricând, doar pentru că sunt aici, acolo, oriunde, cu mine. Pot să le spun orice, pot să fiu exact cum sunt, pot să fiu răutăcioasă și drăguță și să am încredere în ei că sunt cea mai sinceră variantă a lor cu mine. Nu, Ștefăniță, aici nu mă refer la tine, stai liniștit, nu fac greșeli. Dar Șhhh, nu o să spun nimănui că your pussy tastes like pepsi cola.
Deci, ce voiam să spun? Să vă laud că sunteți geniali? Da, cred. Și în cele mai proaste momente ale voastre, tot geniali și a mei sunteți (da, am scris „a”, treci peste, Gogule). De ce sunteți geniali? Cred că am zis mai sus.
În orice caz, e bine. Mi-e bine. Cu puținul ăsta pe care sunt destul de sigură că nu l-am apreciat cât ar fi trebuit, sunt mai bogată ca oricând.
Și voiam să vă mulțumesc, într-un fel ciudat, că sunteți o adunătură de dubioși.
Da, și ție.
Să vă mulțumesc.

vineri, 5 decembrie 2014

Să uit

Un fel de libertate
În neființă
Ceva cursivitate
fără știință

joi, 20 noiembrie 2014

„Cele 13 motive” sau „Minciuni” sau „Alt soi de toane”

Nu mă minți! Vorbesc, serios, n-o face!
Din prea multe motive, suficient de multe cât să uit câteva dintre ele sau să le spun într-o „ordine dezordonată”. Dar hai să încercăm totuși.
Minciuna are picioare scurte. Minciunile se află, în final. Iar dacă nu s-a aflat, nu se poate numi minciună. Sau nu a fost suficient de importantă cât să conteze. Nu, tu nu ești mai tare. Și minciuna ta o să se afle, crede-mă, nu e nevoie să-ți supraapreciezi calitățile, crede-mă pe cuvânt.
Numărul unu. Nu am nevoie de asta. Și la naiba, nici tu nu ai nevoie de asta, argument pentru alt număr totuși. Doar, crede-mă pe cuvânt. E mult mai ok să nu spui nimic decât să minți. La naiba, de fapt, decât să mă minți pe mine! Probabil majoritatea oamenilor nu o să recunoască, dar preferă minciunele drăguțe gen „Vai, ce minunat/ă ești!”. Eu (dau pe afară de specială ce sunt *not*) prefer să taci naiba din gură, pentru că nu am nevoie de minciunile tale ca să mă simt mai bine. Iar dacă te pune mâța din vecini să-mi zici o minciună gen „Vai, ce neminunat/ă ești” îți consumi respirații degeaba pentru că asta nu-mi afectează condiția de minunată sau mai puțin minunată. Și nici nu sunt suficient de slabă cât să-mi afecteze încrederea în sine și să plâng într-un colțișor.
Numărul doi. Fac față. Spune-mi adevărul și voi înțelege. Ok, poate în primele cinci minute mă voi enerva sau ceva, dar atât și e muuult mai ok (pentru amândoi, ca să nu spui că sunt egoistă). Ai încredere în mine și în perfecțiunea mea că voi înțelege. Altfel, mă voi simți jignită că nu am fost considerată suficient de $MeChEr@. Și, crede-mă, fac față. Iar apoi, vezi tu, după ce aflu, nu o să mă supere adevărul în sine, ci minciuna. Așa că să nu te prindă Sfânta Mâță că mă minți, lucru inutil, pentru că totul ar fi mult mult mult mai ușor cu adevărul.
Numărul trei. Puțin îmi pasă dacă minți pe restul oamenilor. Adică, mă rog, îmi pasă. Probabil așa o să-mi fac impresia că ești perfect capabil/ă să mă minți și pe mine. Dar asta ține doar de pseudo-paranoia mea. Eu chiar pot să înțeleg chestii. Da, par superficială. La naiba, de fapt sunt superficială. Dar, vezi tu, odată am avut și eu 13 ani și eram așaaa profundă de-mi vine să mă dau cu capul de pereți când îmi amintesc. Deci, ai naiba încredere în cât mă laud pe aici și nu mă minți!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Minunaților

Mă simt ca într-o capcană. Din care, vezi tu, nu pot să ies, pentru ca întreaga idee a ei e ca eu să fiu prinsă. Și complet incapabilă. Și cum nu o să mă scoată nimeni de aici, va trebui să mă descurc singură, dar o să dureze ceva. Aș putea să ies și să distrug totul în calea mea, e varianta cea mai ușoară. Dar am învățat de când eram mici, din desenele animate: calea cea mai ușoară nu e calea cea mai corectă. Și putem mai mult de atât. Eu. Eu pot mai mult de atât.
Lucrurile sunt bune, apoi rele, apoi iar bune, apoi mai nașpa, apoi găsești o melodie pe care o căutai de mult, apoi vorbești cu cineva și ți se spun chestii drăguțe. Apoi faci mate, apoi nu mai faci, apoi mănânci, dai restart, te plângi și continui să o iei de la capăt. Până când motivele care înainte te făceau să plângi, acum te lasă rece și găsești alte motive pentru care să fii instabil emoțional, pentru că ești om și îți place să-ți faci rău singur. Și o iei de la capăt mereu și mereu și... crești.
Și sunt bine. Gen foarte bine. De-a lungul vieții mele incredibil de lungi și plină de întâmplări minunate (not), am descoperit cât de ușor e să trăiești fără persoanele în lipsa cărora credeai că nu poți să supraviețuiești. Mai contează acum? Nu. Nu mai contează deloc.
A trecut ceva vreme de când nu m-am mai simțit centrul universului meu și nu am mai ținut cont de nimeni altcineva decât de mine. Și e destul de grozav, așa că hai să o păstrăm așa.
Despre abilitățile mele sociale, acestea nu există. Dar e ok, ori o să învățăm să fim și noi @!#$%^&* ca ceilalți, ooooori o să ne doară fix în cot pentru că suntem minunați pe cont propriu. Și poate o să se trezească cineva la fel de sadfghjklkytredsh ca noi ca să ne țină de urât pe lumea cealaltă, și dacă nu, tot minunați suntem.
Acum mă duc la mate. Iar. Arghh!

joi, 23 octombrie 2014

Revenire

Ei bine, da. După ce au căzut toate piesele de domino și orice furtună care exista până atunci s-a dus, lucrurile încep în sfârșit să... fie. Nu mai trebuie să ne îngrijorăm de catastrofe inevitabile. Și aș fi zis să punem la loc piesele de domino, una câte una, să ne construim înapoi palatul. Dar, vezi tu, nu mai vreau asta.
După ultimile săptămâni, lucrurile s-au aflat într-o continuă schimbare. Ca să nu mai zic că la un moment dat postasem aici o chestie cu sinucideri. So funny. De fapt, nu, tocmai am zis-o, voiam s-o zic, doar trecem prin etapele schimbării și perfecționării eului propriu, iar altă chestie inevitabilă a fost o mică alunecare. Mică. Mică-mică-mare-mică-variantă-în-care-ceream-ajutor-care-evident-nu-a-venit-dar-nu-o-sa-ne-sinucidem-din-cauza-asta-nu?
Stupid.
Ce voiam să zic? Că mă simt bine.
Aș spune că e din cauza ideii de libertate, dar, să fim serioși, oricum eram liberă, oricum făceam ce voiam, asta nu a schimbat nimic. Că nu voiam să fac nimic, asta e altă treabă.
Ah, gata, știu! Știu următorul pas al schimbării: hai să nu mai fim așa misterioși și să spunem pe bune care e treaba, pentru că nu vrem peste 20 de ani să ne întrebăm ce naiba s-a întâmplat.
Mi s-a încheiat frumoasa relație de doi ani care o luase prea la vale în ultimul an, deci, la naiba, tot răul spre bine, de fapt, niciodată nu am mai fost mai liniștită ca acum.
Mă simt bine. Nu-mi vine să cred că zic asta, nu mi-am imaginat că o să fiu așa ok cu asta, dar chiar mă simt bine.
Și nu, asta nu e o postare la toane și nu, mâine nu o să fiu tristă sau ceva, sunt ok de așa multă vreme și încă mă minunez de chestia asta.
Treburile sunt bune, păcat că la școală am teste și păcat că trebuie să învăț pentru bac și admitere, dar e ok.
Ce ți-e și cu relațiile astea toxice...

sâmbătă, 13 septembrie 2014

vineri, 5 septembrie 2014

În zilele de vineri când nu avem ce face

Ok, oameni, Ada se întoarce, chiar dacă nu mai are unde, dar o face.
Eu sunt Ada. Nu o să mă ocup de blogul ăsta mai mult decât o făceam înainte (adică o să continui să uit de el). Ceea ce mi se pare corect și perfect ok.
Noutăți de când am dispărut într-un norișor de fum? Nu există.
Am crezut că dacă o să treacă o vreme, lucrurile o să fie din nou ok și o să mă pot întoarce aici după ce a trecut perioada mai nașpa. Daaaar situațiile se agravează din ce în ce mai tare și eu nu am răbdare, sau, mai corect, nu cred că o să mai fie din nou bine. Așa că pot la fel de bine să mă întorc aici și să continui să înregistrez ce a mai rămas, din moment ce merge doar spre rău.

Acum, lăsând la o parte pentru o secundă partea în care mă plâng constant ca o emoidă, sunt și ceva noutăți.
Mi-am dat seama mai bine ce este ceea ce vreau în viață și știu că nimic nu mă va opri să ajung acolo, nici tâmpenii care frâng inimi, nici nimic. (da, asta a fost o ocazie să mă plang, IAR)
A, da, știu care-i cartea mea preferată și, doamnelor și domnilor, nu e pentru că e nu știu ce poveste siropoasă (chiar dacă e prezentă o poveste de dragoste), ci pentru că e scrisă minunat, de vis.
Mi-am găsit în ce să-mi înec amarul, cel puțin pentru o vreme, până când am ajuns să am pretenții și din punctul ăsta de vedere.
Mi-am refăcut o cea mai bună prietenă, sau, mă rog, am reconsolidat, am plâns în brațele celei mai geniale persoane din univers.
Am început să fac oarecare mișcare fizică (nici eu nu mă așteptam la asta).
Am început să-mi fac unghiile drăguțe. (nici la asta nu mă așteptam)
Am trecut de pe iOS pe Android.
Mi-am luat ochelari sexy ca să nu-mi fie rușine să-i port pe stradă.
M-am redescoperit sau împăcat cu mine. *haha*
Am început să mă obișnuiesc fiind singură.
Nu, mint, nu m-am obișnuit, e ca naiba să te simți singur, dar azi parcă mi-e ok.
Începe școala peste o săptămână...
Am început și un vlog. *omfg wtf ftw hahaha wawawa wp op g*


GATA AM TERMINAT MA DUC SA DANSEZ NANANANABATMAN

joi, 6 martie 2014

Nu și nu și puțin da, dar mai mult poate.




Îmi anunț dispariția din blogosferă. Nu știu dacă pentru totdeauna, dar pentru o perioadă de timp suficientă. Pentru ce? Pentru o oarecare trezire la realitate, sau, mai bine, o dispariție din tot ce a însemnat vreodată multitudinea de nimicuri umblătoare ce păreau pline de culoare.
Așa, ca „Scrisoare de adio”, ce spui de un cântecel? Nu din desene animate, o să-i vină și lui vremea printr-un univers paralel, ci d'ăla care se vrea să pară profuuuuund și plin de semnificație. Și, cine știe? Poate chiar e.
Vă salut, sărmani umblători pe patru picioare. 
Vă doresc o mai vie viață viitoare. 

marți, 4 februarie 2014

Doar poate

Sau poate că nu vreau să fiu uitată eu.
Nu pot. Pur și simplu nu pot.
Nu pot să mai scriu pe blog. Sau să mai vreau să scriu pe blog. Iar asta e foarte, foarte rău pentru mine.
Treaba stă în felul următor: Eu sunt obsedată de a nu uita. Obsedată rău. Știi tu, să nu uit că acum doi ani s-a întâmplat nu știu ce și lucrurile au stat nu știu cum și mda, ceva de genu'. Din această cauză aveam și un jurnal, din această cauză încă vreau acest blog, din această cauză am păstrate arhivele de messenger din clasa a 7-a. 
Nu vreau să uit. Mi-e frică să uit.
Dar poate, doar poate... eu vreau să uit perioada asta.
Și poate, doar poate, sunt la fel de patetică ca toate puștoaicele alea care pun poze profunde pe Facebook sau tumblr și așteaptă ca cumva totul să se schimbe și nu-știu-care persoană să realizeze nu-știu-care chestie. Sau poate că nu.

O să încerc. 

luni, 13 ianuarie 2014

Cam așa ceva

   Ok, deci asta o sa fie puțin amuzant. Sau cel puțin sper că o să fie la fel de amuzant precum îmi imaginam eu în capul meu (în care e mult loc, apropo, deci am unde să-mi imaginez). 
   Bun, din cauză că nu am mai scris pe blog de prea multă vreme, m-am gândit să o fac acum, dar nu aveam nici o idee despre ce aș putea scrie. Așa că după vreo 30 de minute în care mi-am storcit creierașii, cineva mi-a recomandat să scriu despre iubitul ideal. Și asta voi face.
   Trecem peste faptul că respectivul ar trebuii să aibă o grămadă de mâncare și chestii.
   Deci, cum ar trebui să fie, după părerea mea de adolescentă încontinuu nemulțumită, incredibil de enervantă, da, ok, etc.
  1. Respectivul trebuie să fie inteligent. Nu mai inteligent decât mine, că după aceea răsare-n mine competivitatea și iese urât. Doar suficient de inteligent cât să-mi înțeleagă cuvintele cu dublu sens, glumițele, ș.a.
  2. Ok, hai să-i spunem Y. Y trebuie să arate acceptabil. Adică nu cu 10 mâini și un singur picior, să arate ca un om normal.
  3. Eu trebuie să fiu centrul universului. Eu. Și atât.
   M-am plictisit deja. 
   Nu există iubit perfect. Toți ajung să fie imperfecți după un timp. La început sunt numai inimioare și floricele, după se umanizează. Observi că dintr-o dată ascunde chestii, își pierde răbdarea și mai știu eu ce alte stupizenii. Nu e vreo noutate sau ceva. Cred că toate relațiile au o dată de expirare. Deci, serios, nu are sens să fiu superficială și să spun cum ar trebui să fie cineva ca totul să fie perfect. Perfecțiunea stă în imperfecțiuni, în cine e cineva când nu e toate acele lucruri pe care le vrei tu. 
   Totuși, dacă ar fi să-mi duc misiunea la bun sfârșit, iubitul perfect ar fi un personaj din cărți. Din toate cărțile alea de-a dreptul tâmpite pentru pre-adolescenți care-mi plac mie foarte mult. Dar bănuiesc că din această cauză sunt în cărți. Pentru că nu există în realitate. Așa ca orice scriitoare visătoare își imaginează tipul perfect de care s-ar simți atrasă, toți fiind unul și același. Totuși, ceva îmi spune că dacă ar întâlni pe unul în viața reală, nu ar observa. Asta așa, ca o paranteză prea lungă.
   Am terminat, deci. Vă spun eu ceva totuși, ca de la banalitate la banalitate: dragostea e nașpa.

miercuri, 8 ianuarie 2014

Să încetăm să mai așteptăm minuni

Sweetheart, let me tell you something no teenager ever believes, but I swear to you is the absolute truth. You fall in love more than once. It’ll happen again. And it’ll be just as amazing and as extraordinary as the first time. And maybe just as painful. But it will happen again, I promise. And until then… Be your own anchor.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis