joi, 20 noiembrie 2014

„Cele 13 motive” sau „Minciuni” sau „Alt soi de toane”

Nu mă minți! Vorbesc, serios, n-o face!
Din prea multe motive, suficient de multe cât să uit câteva dintre ele sau să le spun într-o „ordine dezordonată”. Dar hai să încercăm totuși.
Minciuna are picioare scurte. Minciunile se află, în final. Iar dacă nu s-a aflat, nu se poate numi minciună. Sau nu a fost suficient de importantă cât să conteze. Nu, tu nu ești mai tare. Și minciuna ta o să se afle, crede-mă, nu e nevoie să-ți supraapreciezi calitățile, crede-mă pe cuvânt.
Numărul unu. Nu am nevoie de asta. Și la naiba, nici tu nu ai nevoie de asta, argument pentru alt număr totuși. Doar, crede-mă pe cuvânt. E mult mai ok să nu spui nimic decât să minți. La naiba, de fapt, decât să mă minți pe mine! Probabil majoritatea oamenilor nu o să recunoască, dar preferă minciunele drăguțe gen „Vai, ce minunat/ă ești!”. Eu (dau pe afară de specială ce sunt *not*) prefer să taci naiba din gură, pentru că nu am nevoie de minciunile tale ca să mă simt mai bine. Iar dacă te pune mâța din vecini să-mi zici o minciună gen „Vai, ce neminunat/ă ești” îți consumi respirații degeaba pentru că asta nu-mi afectează condiția de minunată sau mai puțin minunată. Și nici nu sunt suficient de slabă cât să-mi afecteze încrederea în sine și să plâng într-un colțișor.
Numărul doi. Fac față. Spune-mi adevărul și voi înțelege. Ok, poate în primele cinci minute mă voi enerva sau ceva, dar atât și e muuult mai ok (pentru amândoi, ca să nu spui că sunt egoistă). Ai încredere în mine și în perfecțiunea mea că voi înțelege. Altfel, mă voi simți jignită că nu am fost considerată suficient de $MeChEr@. Și, crede-mă, fac față. Iar apoi, vezi tu, după ce aflu, nu o să mă supere adevărul în sine, ci minciuna. Așa că să nu te prindă Sfânta Mâță că mă minți, lucru inutil, pentru că totul ar fi mult mult mult mai ușor cu adevărul.
Numărul trei. Puțin îmi pasă dacă minți pe restul oamenilor. Adică, mă rog, îmi pasă. Probabil așa o să-mi fac impresia că ești perfect capabil/ă să mă minți și pe mine. Dar asta ține doar de pseudo-paranoia mea. Eu chiar pot să înțeleg chestii. Da, par superficială. La naiba, de fapt sunt superficială. Dar, vezi tu, odată am avut și eu 13 ani și eram așaaa profundă de-mi vine să mă dau cu capul de pereți când îmi amintesc. Deci, ai naiba încredere în cât mă laud pe aici și nu mă minți!
Numărul patru. În primul sfert de oră din a 3 săptămână după a șaptea lună plină din al x^2+4*x+4=0 an din al ln(e^(27x-3))=0 deceniu după *Dată șmecheră de inserat, gen când m-am născut eu, asta e suficient de șmecher pentru toți*, în funcție de propria-ți persoană (într-un reper cartezian în funcție de timp, loc și *încă ceva teribil de important*) eu pot înțelege și o minciună. Dar dacă e o minciună nejustificată, ei bine, mult succes cu asta, pentru că ești mort. Pentru mine. Și, în funcție de cât de bou/vacă ești, și pentru restul lumii.
Numărul cinci. Recunoaște-ți minciuna. Gen „Măi, uite care e treaba.. Îți amintești ziua de 25.09.2014? Te-am mințit și regret și uite ce s-a întâmplat (...) Nu o să te mai mint, promit”. (vezi numărul doi)
Numărul șase. Nu promite. (da, exact, nu promite, pentru că e o minciună mai mare decât îți poți imagina). Nu face promisiuni. Nu-mi face mie promisiuni. Da, știu, sună drăguț, vai, inimioare, floricele, în trei zile ți-ai încălcat-o. Și e nașpa, pune la îndoială totul. (Ok, mă simt generoasă, e voie promisiunile de genul „Promit că vin peste cinci minute” sau chestii. Dar nu altele.  Și mi-e lene să dezvolt, dar sper că ai suficientă materie cenușie cât să poți face diferența dintre chestiile ok și chestiile care nu sunt ok.) && (sunt minciuni.. din acelea rele. Interzise.)
Numărul șapte. Voi face și eu un efort să nu mint. Pentru că ipocrizia mea are oarecare limite și nu-mi place să-mi consum energia fără rost. De asemenea, e ok. Sunt capabilă să spun adevărul și să-mi asum consecințele, dar nu mă dau în vânt după bulgări care se rostogolesc și măresc și distrug.
Numărul opt. M-am plictisit de subiect și deja am scris mai mult decât voiam. Dar sper că s-a prins ideea principală și obsesia mea de a avea relații adevărate, care nu sunt bazate pe minciuni. Relații de orice fel, de prietenie, de orice. Vrei ceva de la mine, spune. Cel mai probabil o s-o fac, fie că bagi minciuni și prefăcătorii, fie că nu. Ah, mi-am mai amintit de un punct.
Numărul nouă. Te rog, nu te preface că ești ceva ce nu ești. Ori îmi dau seama și ești penibil/ă, ori ești o jigodie. În ambele cazuri, dacă ești sincer cu mine, câștigi mai mult. Am mai pomenit cât de ok sunt? Cred că da. Serios, nu mi te preface. Nu are nici un sens, e fals, nu vreau relații false.
Numărul zece. Am zis parcă la numărul unu că nu vreau minciuni drăguțe și mai bine taci. Ei bine, TACI. Literalmente, nu spune chestii nașpa oamenilor. Evident, nu o să mor din asta, dar nu o face, e urât, nu ai nevoie de asta. Cu critica constructivă e complet altă treabă, de exemplu „Nu-ți mai face părul așa, ți-ar sta bine așa”, și e posibil să o iau în considerare. Dar, principala idee e să taci. Și punctul ăsta nu se referă doar la mine, ci la fiecare ființă vie din univers. Cu plăcere.
Numărul unsprezece. Nici eu nu aș avea răbdare să citesc până aici, așa că hai să ne prefacem că scriem alte chestii importante până ajungem la treisprezece. Mie mi-e deja somn, deci e posibil să am ceva greșeli pe aici, dar mi-e de asemenea prea lene și, din nou, prea somn ca să bag de seamă. Dar, știu ce să scriu: E inutil pentru tine. Să ți minte minciuna, sau masca sau chestii. E inutil! Pierzi energie fără rost, când totul ar putea să fie mult mai simplu. (Pentru că sunt eu implicată în ecuație, logic).
Numărul doisprezece. Postarea asta nu e una în care-mi vărs frustrările și nici nu mă prefac că sunt badass pentru că aș fi prea jalnică. Sunt jalnică și, la naiba, sunt departe de a fi perfectă, dar asta e irelevant. Nu sunt traumatizată, nu sunt (complet) imatură, iar ăsta clar nu e un răspuns a ce persoană slabă sunt și cum totul ar fi de fapt bullshit. Sau, mai rău, că vorbesc serios și sunt patetică sau implor chestii care nu există pentru că *motive stupide* cum ar fi că duc lipsă sau orice altă chestie idioată care îți poate trece prin capul (cel putin la fel de ) critic (ca al meu). De asemenea, nu mă consider perfectă și altele, nici unica lui pește prăjit, chiar dacă am tot repetat asta. Sunt cum sunt și atât.
Numărul treisprezece. Din păcate, sunt perfect conștientă că nici o singură persoană vie nu a citit întreaga chestie, de altfel, orice cititor pe care l-am avut vreodată s-a transformat în antimaterie (cel puțin dacă iei ca punct de referință blogul ăsta), dar, cu puțin noroc, există o persoană care a trecut rapid peste câteva din rânduri (*te rog, să nu fiu doar eu, te rog, să nu fiu doar eu*) și a băgat la cap ceva. În afară de polologhiile mele în care mă prefac că chiar îi pasă cuiva, bla bla, hai să ne plângem, gata, ne-am plâns destul.
Concluzia? Dă-o încolo de concluzie. Hai, pa.
Da, par frustrată. Ghici cât îmi pasă? Pa, băi!!!

2 comentarii:

  1. Sa nu mai vorbim ca mintind te schimb tu ca si persoana, in ochii altora, in general, si chiar si cel mai tare actor poate sa-si pastreze infatisarea inventata pana la un moment dat (dar aici vorbesc despre minciuni elaborate, una dupa alta).

    E pacat, eh. Mie mi se par dragute minciunile alea in genul ,,Sunt okay, nu am nimic". Da, poate usor te indeparteaza si e enervant, dar... poate, poate, vrea sa arate ca e mai puternic si... bine, poate nu-i extraordinar de okay, dar... tot e un gram de fain acolo.

    Haha. Esti buna la scris :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt buna, da.
      Am pomenit de existenta exceptiilor. Dar daca-ti pasa de persoana respectiva vrei sa stii cum se simte ca sa poti sa o ajuti si sa-ti fie alaturi. O fi scuzabil, ok, dar tot nu e bine.

      Ștergere