miercuri, 28 ianuarie 2015

Schimbări

  În numele schimbărilor și al unei luminoase continuări.
  Despre a-ți da seama care oameni contează și care nu în viața ta: Ăia care ies seara în pijamale cu tine pe malul Dâmboviței. Bifat, de păstrat. Nu, vorbesc serios. E important!
  Despre schimbări în bine și cât de tare să fii badass pe cont propriu: bă, e tare! Cel puțin în capul meu se simte bine și încerc să-l stăpânesc (pe cap) să nu se dea de pereți că a fost incapabil până acum să se simtă badass.
  Despre mine. Sunt aici. Cumva, tot aici. Și nu știu de ce câteodată mă simt într-un anumit mod și nu știu de ce am ținut neapărat să îndepărtez tot ce aveam și ce-mi amintea de chestii. Adică, serios, atâtea nimicuri de care eram nerăbdătoare să scap și atâtea amintiri care nu mi se mai par în niciun fel pozitive. Nici nu știu ce era în capul meu. Adică, serios, pe de o parte nu vreau să uit chestii, iar pe de altă parte sunt așa nerăbdătoare să scap de trecut. Doar o senzație negativă care gravitează pe aici din cauza existenței unui amalgam de amintiri și bune și rele și de toate felurile. Nici muzica aia nu o mai ascult.   Parcă am pornit pe corabia asta a schimbării și nu vreau să mă întorc pentru că mi-e frică că ar putea să... mă întoarcă. Și singurul lucru pe care-l vreau acum e continuarea și schimbarea, nici o întoarcere, nicăieri, niciodată.
  Bine, într-o oarecare concluzie nici eu nu știu ce vreau să spun și la ce mă refer. Dacă e vorba de vreo nevoie de schimbare sau a susține sus și tare că m-am schimbat sau mă schimb, astea sunt oarecum vrăjeli de doi lei, genul ăsta de schimbări nu se petrec peste noapte și clar nu de la o postare la alta, dacă e să luam asta ca punct de referință. Dar sunt anumite întâmplări în viața unui om care schimbă destul de tare circumstanțele în care se desfășoară, iar asta implică inevitabil și anumite schimbări ale protagonistului, datorate schimbărilor din jurul lui. Ceva adaptabilitate.
  Și, serios, devin din ce în ce mai indiferentă. Nu știu dacă e rău sau dacă e bine sau dacă doar mă mint pe mine, dar e destul de distractiv. Poate o să bag pe aici cândva niște detalii despre asta, aka la ce mă refer. Până atunci, Ada pleacă.

joi, 15 ianuarie 2015

La naiba, Ada!

  La naiba, Ada! Cum de suma algebrică a tuturor evenimentelor din viața ta te-a adus în punctul ăsta? Nu că ai fi realizat dacă ar fi fost alt punct. Și e doar un punct random, nu e nici măcar un nod, nu e nimic. Ceva care tinde la zero.
  La naiba, Ada!, aveam impresia că ești destinată lucrurilor mărețe. Știi tu, ca plimbarea pe malul mării cu o muzică ca într-un serial în căștile de la telefon. La naiba, Ada! Dar uite-te acum unde ești! Nicăieri. Nu ai făcut nimic și nici nu o să faci. Și nu faci. Aștepți ca viața ta să înceapă. Dar se pare că ceea ce aștept eu nu e și ceea ce așteaptă ei. Ei au alte așteptări. Nu le pasă dacă sunt bine, fericită, dacă fac ceva ce-mi place, dacă mi-e frică, dacă îmi doresc ceva. Au ideile astea preconcepute, dar nu cred că e suficient, nu pentru mine. Nu vreau să învăț ani de zile încontinuu ca apoi să sfârșesc o persoană banală la un birou într-o rutină de care oamenii ca mine s-ar ferii. Vreau mai mult de atât. Vreau să fiu liberă. Nu vreau ce am acum și nici ce mi-e planificat. Și o să cadă și piesele astea de domino. Și o să fie groaznic, ca cealaltă dată, dar o sa fie bine, la un moment dat. Cert e că într-un anumit punct, în nodul de la primul paragraf, o să aleg ce-mi doresc, nu ce trebuie și o să dau cu bâta în baltă, dar măcar o să știu că nu o să mă îngrozească și nu o să mi se pară respingătoare cea mai bună variantă posibilă. Cum mi se pare acum.
  Ai observat vreodată cum nimeni nu întreabă de fericire sau oarecare împăcare, nimeni nu întreabă dacă e ceva plăcut? Să spunem că ai un prieten, o rudă. Te întâlnești cu cineva cunoscut pe stradă și le spui de acel prieten, cam așa ceva: „E bine, e avocat (de ex.), câștigă bine”. Sau nu știu, eu numai d'astea am auzit în genul ăsta de discuții. Cert e că nu am auzit nicăieri: „E fericit, face ce îi place, nu-și pune icre negre pe masă, dar chiar se vede în ochii lui că e împăcat (& alte bullshituri)”.
  În concluzie, la naiba, Ada!

joi, 8 ianuarie 2015

Filosofi contemporani

  Băi, deci am niște filosofi în clasă, de te doare capul. Nici nu știu ce spun! Aruncă cuvinte la nimereală, profunde, interpretabile, care într-o anumită lumină, dacă ar fi capabili să explice la ce naiba se referă, ar fi destul de mindfuck. Dar ok, individualitate ca esență. Da, ok, la ce te referi? Și aici pauză. Hai, mai aruncă niște concluzii care-ți sună bine la ureche, poate e fix ce vrea profa să audă. Este? Perfect, de aici duce ea discuția și interpretează cum are chef. Nu este? Te contrazice? Minunat, schimbă-ți dintr-o dată părerea și dă-i dreptate. Nu înțelege ce vrei să spui și-ți cere să explici? Mai aruncă niște cuvinte interesante și misterioase, bagă pauze mari în care pare că contempli universul, speră la o minune și vezi ce iese. Dar e ok, scopul ți-e atins: profesoara chiar consideră că ești interesat, ba chiar interesant, poate-ți pune și un 10 pe activitate și poți chiuli de la testul de săptămâna viitoare.
  Nu faci filosofie? Poți aplica treaba asta și la alte materii, de altfel, și în viața de zi cu zi. O să fraierești pe oricine.
  Ce, am zis oricine?
  Nu, mă. Poți să fraierești fraierii sau persoanele care speră prea mult. Folosește strategia de mai sus cu un om puțin mai inteligent și o să râdă de tine cum că cineva te-a păcălit că ești spiritual. Nu o să te afecteze totuși, din moment ce ești capabil să faci asta.
  Nu e nici rău, dar nici bine. E o modalitate, doar.
  Apoi, dacă chiar știi ce spui și poți să-ți expui punctul de vedere, să te explici și să te faci înțeles, atunci jos pălăria. Alt tip de filosof, dar e ok, te accept așa, cu mai puțină ipocrizie și cu convingeri argumentate frumos.
  Vorbește despre ce știi, altfel fac mișto de tine. Eu și restul. Știi, mulți se întreabă dacă se pot scutii de la oră, numai datorită (din cauză, dar eu vreau datorită) prezenței tale simțitoare.
  Meh, dar bănuiesc că și eu fac la fel. Aflăm niște chestii din surse incerte, televizor, vedem o reclamă, un post inspirațional pe Facebook, aflăm de la părinți, ascultăm o conversație, citim o carte/vedem un film care a spus doua cuvinte despre o idee: ne place cum sună? Ne-o însușim. Ce dacă nu știm decât câteva cuvinte despre asta?
  Mă, într-un fel e ok să mai adunăm și ceva cunoștințe. Dar nu așa.
  M-am plictisit, capacitatea mea de exprimare e pe minus, nu știu dacă m-am putut face înțeleasă, nu-mi pasă. Îmi voi da singură un zece, mulțumesc.
La naiba, ce vă place vouă să ieșiți în evidență cu chestii despre care nu știți nimic! La naiba, la naiba, la naiba, hai pa.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Îndrăgosteli

Ce se întâmplă când te îndrăgostești?
Bă, să mor dacă știu! Ce naiba o fi dragostea? E un nou Pokemon? Nu, lasă, nu fi ipocrită, Ada, tu nu te mai uiți la Pokemon! La naiba, Ada, la naiba! Iar ai făcut-o.
Ok, vă spun eu ceva mișto maxim de o să cădeți pe jos de râs (sau plâns): nu am fost îndrăgostită. Vreodată. Adică, ok, mi se topesc picioarele când mă uit în oglindă și, ok, prietenul meu imaginar e teribil de grozav și, ok, sunt niște personaje din cărți, seriale, desene animate foarte strălucitoare [nu, Edward, dispari cu licuricii tăi cu tot], dar nu am fost îndrăgostită.
Asta dacă nu pui la socoteală obișnuința cu o persoană până la punctul în care ai senzația că o iubești și ca nu poți trăi fără ea, dar eu nu iau asta în calcul, deci încă inima-mi e virgină. Nepenetrată.
Poate chiar am inima de piatră. De diamant. De adamantium.
Nu, Ada, taci, nu fi ipocrită, iar! Simt chestii și țin la oameni și îi și iubesc pe unii și sunt perfect ok și inima îmi funcționează ok.
Voiam să mă laud puțin și să mă plâng, de ce nu? Ce? De ce da? Băi, sunt curioasă să știu. Și evident, înfricoșată, s-au sinucis mulți deștepți din astfel de motive. Dacă persoana-mi incredibil de hipersensibilă nu rezistă? O să ajung o babă arțăgoasă care să nu fi cunoscut niciodată iubirea. Sau o să apară un Făt-Frumos să-mi dărâme zidurile. Sau o să trec peste toana asta de „între teme de fizică” și o să fiu perfect ok cu orice îmi rezervă viitorul, pentru că tot o să-i trag un șut în fund, pentru că integrală din 1 dx face x, pentru că forța de frecare e egală cu coeficientul de frecare ori normala la suprafață [exact, pentru că am treburi mai importante, decât să mă gândesc dacă într-un anume moment din viață creierul îmi va da o anumită substanță în exces]. Oh, mai am o temere, că tot suntem la subiectul ăsta: că voi fi îndrăgostită, voi iubi pe cineva din toată inima mea de ciocolată și nu-mi voi da seama, pentru că idioții de voi supraevaluați stări random.
Știi ce e trist? Ok, atunci nu-ți spun.
Biiiine, îți zic: inima doar pompează sânge. Nu se ocupă de iubire. Nu se ocupă de sentimente, îndrăgosteli, clișee, fluturași (spune-mi acum, te rog, că stomacul se ocupă cu fluturașii).
Știi ce o să facă Ada acum? Nu va continua să facă la matematică, nuuu. Va intra pe tumblr-uri porno. Pupici, pa.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis