sâmbătă, 2 mai 2015

Mai rău, când se oprește, bă?

Nu. Sunt. Ok. Înțelegi? Nu? Bine, atunci nu-mi pasă...
La naiba cu metaforele cu pești în acvarii. Aici nu e așa, acum nu e așa. Acum e mult mai rău. Oceanul ăla la care voiam să ajung din acvariul ăsta idiot e mult mai departe decât era înainte. Ghici de ce! Nu, nu o face, nu ai ghicii nici într-o mie de ani, iar dacă știi deja de ce, atunci fuck you too. Îți spun de ce oricum, varianta aia metaforică, pentru că realitatea e prea crudă chiar și pentru un cititor clandestin: Acest acvariu nenorocit de care tot repet de câteva rânduri avea o scoică afurisită. Șansele să mă agațe erau așa mici, dar a făcut-o și o să mă devoreze. Literalmente, nu știu ce o să mai rămână din mine la final. Un final care vine după prea multe luni de zile. Bă, nici la oceanul real nu pot ajunge, d'apoi la ăla metaforic și plin de minunățiile vieții.
Dar hai să lăsăm astea, nici nu știu exact cum stă treaba cu scoicile.
Nu știu cum o să mai ies din asta.
Bă, la naiba cu literatura românească și cu Iona ăla aflat în toți peștii din univers, cine dracu ar fi bănuit că aveam să te înțeleg în cele din urmă? Bă, nu o să mă sinucid, nu am ajuns încă în actul IV (te rog, nu pune accentul pe „încă”), planul meu e altul: oceanul. Să-l văd și gata. Să-l simt. Cu peștii mă descurc, prin comparație cu voi.
Hai că aștept musafiri. Ieri am avut 10 vizite. Azi doar 5 dar urmează să vină și o a șasea persoană. Asta e partea drăguță. Mă simt iubită. Bine, știm că peste trei săptămâni nu o să mai aibă nimeni nici un chef să vadă ce fac, dar măcar acum, cât sunt la început și speriată, măcar acum e bine.