vineri, 23 octombrie 2015

Titlu pa

Știu că nu am mai scris de colosal de mult timp. Știu că nu am mai editat nici postarea precedentă. Știu că nici nu am mai dat un click pe aici de multă, multă vreme. Luni de zile.
Nu știu nici de ce mai există locul ăsta. Sau o mulțime de alte locuri și lucruri care mi-au aparținut într-un fel sau altul. Nu știu de ce mai există.
Ok, nu, rațional vorbind, știu. Înțeleg înșiruirea de evenimente. Înțeleg tot acest amalgam întortocheat de stupizenii. Le înțeleg ca matematica, le procesez. Dar... atât. Așa cum nu poți simți matematica. Nu pot simți că e ceva corect. Are sens? Partea amuzantă e că nici nu mai știu despre ce vorbesc. Sau știu. Vorbesc de trecut. Trecutul ăla atât de șters dar care a lăsat o urmă (așa de amărâtă încât nici nu o văd ca sa știu unde să șterg)..
Vezi tu, de când nu am mai călcat pe aici (loc călcat în picioare, te prinzi?), am mai scris random. Când simțeam nevoia, când mă plictiseam, când aveam o idee anume în cap și voiam să o scot, să o întorc pe toate părțile și... să văd ce iese. Nu-mi amintesc să fi ieșit ceva. Situația nu se schimba, doar felul cum așezam cuvintele în pagină. Mereu și mereu... și mereu.
Știi cum e când te repeți? Adică nu te repeți, îți repeți ideea. Cu alte cuvinte, alte formulări. Simți că sunt necesare, simți că așa o să te faci înțeles, că parcă ce ai spus înainte nu a înglobat cum trebuie multitudinea de trăiri. Și mai adaugi un cuvânt care are loc într-un context. Și încă unul. Cred că scrisul e felul idioților de a țipa și urla și smulge părul din cap. Nu e mai ușor să apeși niște taste sau să împrăștii niște cerneală pe hârtie, decât chiar să-ți arunci cu jucăriile prin casă?
Încă mi se pare penibil și patetic și awkward și încă totul mi se pare în felul ăsta, de parcă e vreo boală care se tot ține după mine pentru că poate și pentru că probabil eu îi permit.
E vina mea. Nu, nu pentru chestia aia. Pentru cealaltă. Nu știi la ce mă refer? Bănuiesc că nu vei știi niciodată. Doar alege una din ele. Și de aia o să fiu vinovată și de cealaltă nu. Oricare vrei tu. Poți să dai cu banul. Sau nu.
Știi ce e și mai amuzant? Nu sunt singura greșită din lumea asta. Nu, cu toții suntem, cu toții avem probleme și povesti și rotițe stricate. Nu, nu drame, nimic care să apară la știri. Cel puțin nu în exemplul ăsta. Doar povești. Poate nici nu le cunoaștem, în mare parte nici noi nu știm cum funcționăm. La naiba, am folosit pluralul. Ar trebui să vorbesc doar despre mine, dar la câți oameni există, sigur mai trebuie să fie cineva care... se apropie de balivernele mele. Ce spuneam? Oh. Nu știu.
Poveștile au personaje și roluri și actori. Poveștile sunt peste tot și nu mai scapi de ele. Au fost inventate atâtea măști. Peste tot. În orice formă de artă și în imaginația oricărui individ. Poezie, proză, muzica, pictură, film. Visele acelea cu ochii deschiși. Atât de multe persoane inventate cu o singură minte. Nu, nu contează dacă a fost în colaborare cu cineva. Nu era ca și cum v-ați scuipat mințile și le-ați lipit într-o formă de inimioară. A fost dintr-o perspectivă... care nu știe cum e să fi altcineva, în mintea altcuiva, să cunoști pe altcineva cum te cunoști pe tine. Nu știu unde vreau să ajung. 
După atâta imaginație și descoperire, după atâția prieteni imaginari, cine spune că s-a păstrat o limită între aceste două părți? Prima, cea în care inventăm personaje, le mulăm, le modelăm. Și a doua, cea în care suntem noi. Viața reală, cu oameni reali. Cine spune că tu nu porți decât o mască și te prefaci că ești persoana aia mișto despre care ai citit într-o carte? Acum, imaginează-ți cât de inutil ar fi discursul meu dacă m-ai aproba așa ușor (și numai pentru că știai și toată lumea știa asta și eu am descoperit așa târziu). 
Unde vreau să ajung? Toți am fost falși într-un fel sau altul. Am fost drăguți cu persoane în compania cărora nu ne plăcea să stăm. Ne-am prefăcut că ne pasă, că ne place părul și că gagica nu e deloc grasă. Ne-am prefăcut, pentru că așa am fost învățați. Am văzut în filme că dacă scoți două lacrimi, lumea crede că ești în durere cruntă și te lasă mai moale. Am văzut că ieși din orice situație dacă te prefaci că nu ți-e rău atunci când te prefaci că ți-e rău. Am văzut că dacă-ți urli durerea (lăsând la o parte că nimănui nu-ți pasă), după te crezi îndreptățit să faci ce vrei. 
Oamenii s-au luat atât de mult după personaje inexistente. Când eram mică, Hannah Montana le făcea pe prietenele mele să vorbească ca ea. Poate și pe mine. Chestia e că. Da. Continuăm. Oamenii s-au luat atât de mult după personaje inexistente (pentru că ar fi dat bine la cameră dacă ăla ar fi fost un film, nu? iar dacă faci ceva bun, fără să-i freci la început asta prin ochii cuiva, te face să te simți ca personajul ăla bun care se gândește la toți. Ăla nu are mereu happy end? o să ai și tu dacă joci bine) încât nu mai sunt ei. Nu au nici o idee ce parte a mai rămas a lor. Nu mai au idee ce sentiment e veritabil, ce relație e veritabilă. Și nu se cunosc. Deloc. Să nu știi cine ești, e o idee prea comună în cât a devenit banală. Nimeni nu știe cine e. Și dacă știe azi, mâine o să uite. Nu? Evoluție...
Uit chestii pe care vreau să le spun.
Mă rog, am și un contra exemplu. Dacă nu am mai avea de unde să ne inspirăm, am mai putea să existăm și să creăm? 
Am obosit. O să fie o continuare, sau o ștergere, dar sunt obosită, mă doare capu, nu știu câte baliverne am scris pentru că mi-e lene să recitesc și, doamne, sper să-mi vină un titlu în cap până termin de scris acest paragraf. Anyway, eu sunt ok și ce e mai sus e o ipoteză foarte trasă de păr ca să-mi expun un punct de vedere despre care nici eu nu cunosc prea multe.
Altă fază ușor comică. Dacă-mi citești blogul, fără să mă cunoști, ai impresia că sunt vreo puștoaică de 16 ani încontinuu tristă și... chestii. Știu ce chestii, mi-e lene să scriu doar. Dacă mă cunoști pe mine și te suport, o să crezi ca sunt cea mai superficială și veselă tipă din lume. Iar dacă mă cunoști și nu te suport, o să fiu doar tipa din colțul camerei care așteaptă să plece cât mai repede și care nu vorbește cu nimeni, dar pe care nici nu o observi, doar știi că e ciudată. 
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis