vineri, 8 iulie 2016

Ce face Ada azi

Plănuiam de ceva mai mult timp să mai scriu pe aici, dar parcă nu am când. Idei, am câteva. Câteva doar.
Așa că hai să facem asta o postare introductivă următoarelor, care, sperăm noi, o să vină și ele cândva curând.
Ada e mai nou extrovertită. Nu știu când și cum s-a întâmplat, dar e adevărul. Încă nu suport să vorbesc cu oameni noi, totuși, dar tot e un început.
Ada e în Malaga în momentul de față și internetul nu e chiar ca buruienile pe aici. Mediterana e frumoasă, priveliștea de la balcon la fel (stânga marea, dreapta munții). Oamenii sunt ok și eu sunt ok.
Ada a terminat primul an de facultate. Cu un număr pozitiv de restanțe, care sperăm să fie rezolvate în toamnă, dar sunt oficial studentă în anul II. Și îmi plac colegii, btw.
Stai, mai aveam ceva de zis? Cred că nu. Ce rapid.

luni, 29 februarie 2016

De ce nu vrea Ada o relație

E simplu, poate prea simplu, dar asta nu înseamnă că nu o să răspund la întrebarea pe care nici măcar nu ai pus-o.
Luăm vechile povești, clișee, scuze penibile și le dăm dreptate. După condimentele care dau tot gustul. Și după, vedem noi.
Mai întâi, clișeele: nu sunt pregătită. Serios, nu sunt. Nu am timp, nu am nervii necesari, nu mă simt în stare să fac chestia asta undeva în viitorul apropiat. Nu înseamnă că o să fiu singură pentru eternitate, din păcate. Ci doar pentru moment. De ce din păcate? Parcă e cea mai bună rețetă împotriva suferinței din dragoste, nu crezi? Chiar dacă nu mă consider capabilă de o astfel de chestie, ne păstrăm raționamentul și considerăm că tot există posibilitatea.
Nu e vorba neapărat de apariția dramelor. Chiar dacă asta am repetat oamenilor care mă întrebau. Într-adevăr, apar dramele. Multe drame fără sens și obositoare. Dar ăsta e doar un simptom. Adevărata problemă este și soluția problemelor, drogul, medicamentul, ce te bagă în spital, te îmbolnăvește într-o parte, repară în alta și restul metaforelor de genul acesta.
Să faci pe cineva să devină cea mai importantă persoană pentru tine. Să te bazezi pe ea la bine și la greu, să depinzi complet de aceasta. Emoțional vorbind. Starea ta să depindă de persoana de lângă tine. Să-ți bată inima nebunește și să țopăi, zâmbești toată ziua, după o banală conversație. Sau să te mănânce dubiile, gândurile pe interior și să nu te poți bucura de nimic. Să ai așteptări și să fii dezamăgit. Să se rotească toate gândurile tale în jurul unei singure persoane.
E normal. Când o persoană devine importantă pentru tine, e normal să ai așteptări. Și e la fel de normal să fii dezamăgit. Suntem doar oameni. Și de aici, mici frustrări, mici probleme, chichițe, discuții, răceli netratate care se transformă în drame. Sentimentul ăla groaznic atunci când ai așteptări și ești dezamăgit.
E normal și să se termine.
Urăsc asta. Urăsc dependența asta. Urăsc sentimentul ăsta de apartenență de parcă tocmai ți-ai dat sufletul pe tavă, fără să ai de ales. Așa expus și vulnerabil, așa ușor de rănit și de reparat, totul de o singură persoană.
Nu vreau asta, nu sunt pregătită pentru asta, nu și nu și, crede-mă, nu.
La naiba cu încrederea, încrederea nu e mereu îndreptățită, dar de cele mai multe ori, zdrobită. Și nu e vorba de riscuri pe care nu ți le asumi pentru că nu vrei să fii rănit. E vorba de toată perioada. Inclusiv de început, inclusiv de luna de miere. Chiar dacă totul e bine atunci, eu nu pot să fac asta, să-mi pierd controlul. Nu în felul ăsta.
Nu vreau o relație. Pentru că momentan sunt doar a mea și a nimănui altcuiva. Nu trebuie să mă explic nimănui, nu trebuie să am așteptări, nu trebuie să-mi fac griji sau drame, să fiu dezamăgită, nu e nevoie să mă gândesc la altul decât la mine. Doar în cazul ăsta pot să fiu centrul universului meu și pentru moment am atât de mult de lucrat la mine, încât nu-mi permit, nici pentru o secundă, să las pe cineva să conteze pentru mine. În felul ăla.
Și, revenind, să mă gândesc la fiecare acțiune a mea, la fiecare cuvânt, să pun pe altcineva înafară de mine pe locul I. Am nevoie să mă pun pe mine pe locul I. Și doar eu.
Am prieteni, se pare, care-mi satisfac nevoile emoționale, care în mod normal ar fi satisfăcute de un partener. Am tumblr pentru porno. Am o grămadă de griji din complet alte locuri. De ce să mă complic cu ceva... complicat?
Par egoistă, știu. Dar nu sunt. Aici chiar nu sunt, aici chiar mă consider îndreptățită să fiu doar eu. Să fiu bine... și în control. E ceea ce am nevoie.
Ar trebui să fugi. Alege tu direcția. Eu nu mă voi mișca, nu vreau. Stau bine aici, eu.

duminică, 21 februarie 2016

Mută

Tocmai încep al doilea semestru de facultate. S-a dus prima sesiune și vacanța de după ea. A fost ok. În sensul că nu am învățat prea mult, câteva ore pentru fiecare examen. Deci, cu puțină speranță, poate reușesc să încerc mai mult. Oricum semestrul ăsta o să fie mai greu. Deci o să trebuiască să depun ceva efort, de data asta, nu? De mâine, poate. Mâine începe. Mai am doar câteva ore de vacanță. Nu o să fac ceva cu ele, nu am făcut nici cu cele de dinainte.
Nu o să vorbesc despre facultate. Nu acum. Poate mâine sau când o să am chef. Cândva.
S-au produs cam multe schimbări în ultimile săptămâni sau luni. Schimbări despre care nu pot vorbi, dar există. Și... nici nu am cu cine să vorbesc despre ele, nu că ar fi o noutate. Sau nevoie. Doar o mică speranță că dacă le pun într-o anumită lumină, aș putea face sens. Dar sunt om și știu că nimănui nu-i pasă suficient de mult. Sau doar mie nu-mi pasă în general.
Voiam să abordez o problemă care mă seacă de câteva săptămâni. Și poate are vreo legătură cu schimbările care nu au nici un sens.
Sentimente.
Adică chestii pe care nu le am.
Problema e că nu știu nici dacă am avut vreodată. Dar nu, asta e o chestiune separată.
Momentan sunt în stadiul ăla în care am realizat că nu pot să simt nimic. Absolut nimic. Nici empatie, dar asta parcă nu ar fi o noutate. Doar, chiar, serios, nu pot să simt nimic. Eventual doar frig. O durere de cap. Chestii normale.
Nu am sentimente pentru oameni. Mă lasă rece. Situațiile sociale mă irită. Convenții. Vezi tu, prea des, nu râd la ce glumă bună ai spus tu, râd pentru că trebuie să râd. Că asta cere situația. Nu râd nici la glumele mele. Nici nu-mi mai crește ego-ul că tu râzi la ele. Doar aștept să te oprești pentru că mă obosești. Poveștile tale mă obosesc. Nu mă interesează să aflu lucruri noi despre tine, pentru că mie nu mi se par noi. Mie mi se par atât de repetitive și plictisitoare. Dar mă prefac.
Totuși, prefer să vorbești despre tine, decât să-mi ceri mie să vorbesc. Prefer să te ascult, decât să o fac eu. Dar aș prefera să stăm amândoi în liniște. E plăcut.
Nu mă mișcă nimic. Dacă ți se întâmplă ceva, o să fac tot ce pot să te ajut, dar nu o să-mi pese cu adevărat, nu o să simt ceva în legătură cu asta. Iar pentru tine nu o să fie nici o diferență. Nu o să vezi diferența. Pentru că aș face o treabă foarte bună. Pentru că mereu fac asta.
Dar prefer să ies pe afară singură și doar să stau singură și atât, decât să ies cu cineva. Cu cineva cu care să mă prefac că sunt o ființă umană.
E doar o fază, probabil. Dramatizez și o pun în unghiul ăla din care par o persoană cu probleme care are nevoie să fie reparată. Nu e tocmai victimizare, nu știu exact cum să o numesc. Dar e o imagine distorsionată a realității.
Pentru că, vezi tu, ai senzația că mă cunoști. Pentru că poate știi 2-3 povești. Poate nu le știi nici pe alea. Poate suntem prieteni de ani de zile și ai senzația asta. Dar nu știi ce gândesc. Nu știi cât de dificil îmi este să mă prefac că mă distrez. Să mă prefac plină de fericire și voie bună și superficialitate. Dar e mai ușor. Să faci asta, decât să te deschizi cuiva. Să-ți verși sufletul pe tavă și să aștepți... ceva. E mai ușor doar să fi un om pe acolo, fără nimic interesant. Nu că așa ar fi. Doar... știu că nu știu câți de i să pun în verbul a fi.
Starea mea generală e poker face.
Așa că am căutat să fac chestii care să mă facă să simt ceva. Dar o să încetez, pentru că după se complică lucrurile. Și nu mai suport.
Lasă-mă să fiu singură. Arată că-ți pasă, dar după lasă-mă. Să vorbesc e ultima chestie pe care o vreau.

Spune-mi, unicornule, cât de tare te-am făcut să fugi de mine? Nu sunt genul de persoană pe care o vrei în viața ta, nu? Nici înainte nu eram. Și nici măcar nu-mi pasă. Ha!
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis