sâmbătă, 29 decembrie 2018

Oglindă oglânjoară

  Sunt sigură că arzi de nerăbdare să știi de ce sunt aici acum. Sincer, și eu. Dar, îți voi răspunde cumva altcumva.
  M-am obișnuit, sau cel puțin încerc să mă obișnuiesc, în a scrie ceva, orice, o dată pe lună. Încă nu am depășit totuși stadiul în care mi se par penibile oricâte alte postări anterioare. Dar lucrăm și la asta.

  Și sunt atât de multe lucruri despre mine și în mine peste care nu am reușit să trec. Deci se pare că va trebui să trec prin ele ca să trec peste ele. Sau după. Sunt curioasă, oare, ce e pe de cealaltă parte a oglinzii?
  Nu mă (mai) cunoști. Mi-aș dori al dracu` de mult să te ajut în sensul ăsta, dar sunt la o răscruce. Un impas. Trebuie mai întâi să mă recunosc pe mine, în orice sens îți închipui, ca să reușesc să-mi formez o părere și despre mine, dar, și, ironic, despre tine. Chiar dacă poate îți este puțin dificil să înțelegi, dar tu ești o oglindire a mea. Iar motivul pentru care te văd eu defect e pentru că chiar eu s-ar putea să fiu.
  Nu, nu, nu înțelege greșit. Sunt mai completă decât oricând, mai ales pentru că acum sunt capabilă să accept ideea asta în sine. Hei, mi-am făcut și ochelari noi ca să te văd mai bine.
  Am descoperit cumva ce-mi doresc. Și nu m-am exprimat greșit de data asta, e un „ce” și nu un „cine”.
  Cine se aseamană se adună. Sau cine rezonează. Asta referitor la conceptul cum că ai fi o oglindire a mea. D-aia.

  Eu sunt diferită. Nu, nu față de alții, ci față de mine. Am păreri diferite în funcție de când mă prinzi.    Am concluzii diferite în funcție de cum mă prinzi. Azi ți-aș spune să fugi mâncând pământul, mâine ți-aș spune că singurul loc în care poți să fugi e după mine. Iar altădă, cine știe?

  Știi, poate ai dreptate cu ceva. Nu de alta, dar pe celălalt monitor am un serial pornit. Rămâi puțin pe fază, până-mi (re)găsesc cuvintele: Văd lucrurile (adică serialele) pe repede-înainte pentru că vreau să experimentez (văd) cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Vreau totul. Absolut totul. Iar apoi apare un serial pe care, uimitor, l-aș viziona cu încetinitorul, de mai multe ori, mai mult. Sunt seriale, filme, pe care simt nevoia să le savurez și să mă îngrop în ele, și seriale la care mă uit doar de dragul de a avea un zgomot de fundal. Și, sincer, ambele își au rostul lor.
  E ca o oarecare cafea pe care o sorbi cu lingurița pentru a o simți. Sau ca alta pe care o dai pe gât dintr-o nevoie egoistă.
  Cred că unele experiențe sunt acolo ca să deschidă drumul altora. Și alte experiențe sunt cele pentru care s-au deschis drumurile. Iar ele la rândul lor, deschid altele și altele.
  Lasă-mă să-ți reamintesc, dar, în definitiv, în poveștile noastre nu există finaluri, cu atât mai puțin finalurile fericite sau nefericite. Pentru că finalul unei... chestii, e începutul alteia. Sau începutul îneputului alteia.

  Mi-e atât de frică de atât de multe lucruri încât câteodată mă întreb cum reușesc. Inevitabilul este până la urmă... inevitabil. Iar ce are să fie, o să fie oricum.

  Hei, oglindo. Te rog din adâncul inimii mele metaforice, spune-mi. Spune-mi cine ești. Spune-mi ce vezi. Oglindește-mi existența. Inutilitatea ei e supraapreciată. Irelevantă. Util e ce zic și ce vreau eu să fie util. Nu-ți mai găsi scuze. Fă ce vrei și fă ce simți și combină-le. Aruncă-te cu capul înainte și găsește o utilitate reflexiei ăsteia. Câh.

  Hei, tu, oglindire a mea. Dă-mi. Dă-mi mâna și hai dracului să ne luăm viitorul înapoi.

vineri, 23 noiembrie 2018

22.11.2018

De ce există în mine ghemul ăsta încurcat de idealuri neîmplinite? Și, mai mult, de ce și când am ajuns în situația de a mă complace etern? De unde atâta pasivitate și de unde atât de mult dezgust pentru tot ce mă reprezintă? De ce nu-mi doresc decât să fiu tot ce nu mă definește, de ce nu pot accepta constantele inecuațiilor mele?
De ce

De ce am renunțat complet și când și cum s-a întâmplat nedreptatea asta internă? De ce am renunțat să mai fiu eu, când am devenit atât de infinit de goală și lașă? Nu, e ok, știu, Mereu am fost prea slabă pentru a nu mă da bătută. 
M-am obișnuit prea mult să ascund orice nu-mi place sub un preș. Și așa nu s-a întâmplat decât să adun mai multe și mai multe. M-am abandonat complet pentru că nu mai voiam să investesc într-o cauză pierdută.

Nu am făcut decât să mă ignor.  Complet.

nvm that, mi-era doar foame

Dar, trebuie să-ți mărturisesc, de mâine nu o să-mi mai pese de voi mai mult decât de mine.
De mâine o să-mi iau viitorul înapoi.

#Profundă
#AmUitatCeAmScrisMaiSusDarȘtiuCăEPreaLameSă-miFacCurajSăCitescAșaCăDoarPostezȘi-miÎnfundÎnapoiCapulÎnNisip

Hei. Cât din mine crezi că mai rămâne dacă-ți urmez regulile tale și nu pe ale mele? Hei, ghici ce. Nu vreau să aflu. 

miercuri, 31 octombrie 2018

Existența trebuie să nu mai fie inutilă

De azi nu mai sunt perfectă. De azi sunt imperfectă.
De azi sunt eu.
Ascultă-mă puțin. Trebuie să le pun în ordine, deci așteaptă-mă și ascultă-mă.
Mi-am dat seama de niște lucruri care mă sperie îngrozitor de tare. Care schimbă absolut totul într-un mod atât de absolut încât nici măcar tu nu poți înțelege.
Mi-am dat seama ce e greșit și ce a fost greșit, mi-am dat seama și ce anume a dus la asta.
Și, cel mai grav, indiferent de orice, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva în legătură cu asta.
Că trebuie să încetez în a mă preface că sunt fericită când nu sunt, mulțumită când nu sunt.
Trebuie și vreau să nu mă mai prefac perfectă. Pentru că nu fac decât să fiu... nu fericită. Și vreau să încerc să fiu fericită.
Asta e totul. Asta e absolut totul. Și vreau să mă repet pentru că toată înșiruirea asta de gânduri e revelația absolută a ultimilor mei ani.
Am vrut să fiu perfectă, așa că m-am prefăcut perfectă. Că nu mă deranjează nimic, că înțeleg totul, că sunt mulțumită de tot. M-am prefăcut fericită, cu urmele mele accentuate de cinism și fatalism absolut, mascându-mi trăirile ca pe niște glume. Și vreau să fiu imperfectă. Vreau să mă pot exprima liber, să pot să recunosc că chiar dacă sunt înțelegătoare, nu înseamnă că nu vreau să sparg capete.
Deci, de săptămâna asta, nu mai sunt perfectă.
De săptămâna asta aleg imperfecțiunea în căutarea a ceva mai mult. Pentru că, ți minte, nu voiam să cred că asta e absolut totul. Și a venit timpul să caut ceva. Și pe mine. Pentru că dracu știe unde m-am ascuns.
Hei, măcar știu că pot să fiu perfectă.
Și, hei, poate o să fiu mult mai distrusă decât sunt deja. Dar tot trebuie să descopăr.
Iartă-mă. Și eu mă urăsc.

sâmbătă, 27 octombrie 2018

E o problemă pentru altă zi.

Îți amintești ce ne ziceam? Că fericirea e alcătuită exclusiv din pauzele de gândit.
Câteodată ne întrebam dacă chiar există. Dacă e doar pentru oamenii mici. Dacă problema e la noi sau la ei. Dacă... am ști.
Nici tu nu știi, e ok.


Știu ceva ce tu nu știi, totuși. Ceva ce nici nu vrei să știi, pentru că dacă ai fi vrut, ai fi aflat deja. E destul de interesant cum se manifestă psihologia asta umană. Felul în care-ți iese eul în evidență prin propriile tale observații. Proiecții. Îți e mai ușor să vezi în alții lucruri atât de familiare ție. Temeri, dorințe, ce o exista pe acolo. 
Și, ghici ce, le vezi corect. Nu e nici o problemă în asta. Imaginea de ansamblu, totuși, e alcătuită din mult mai multe. E ca povestea aia cu orbii și elefantul parcă. Caut-o dacă nu știi la ce mă refer. 

Dar, sincer, dacă vrei fericire, găsește-ți o ocupație. Ocupă-ți timpul. Ocupă-te.

Mi-am pierdut ideea.
Prefăcătorie. Ne prefacem de când începem să creștem. Ne prefacem că suntem cumva, ne prefacem că suntem fericiți, ne prefacem că ne place nu știu ce prăjitură oribilă. Ne prefacem ca să nu supărăm, ca să nu punem pe alții în situații inconfortabile, ca să nu ne punem pe noi, ca să nu (ne) cauzăm probleme. Da, știu, e o listă interminabilă de motive și situații în care ne prefacem. Și o facem din ce în ce mai mult, cu cât crește timpul, cu cât ne maturizăm, ne prefacem din ce în ce mai mult. Sunt sinonime, cred. Prefăcutul cu maturizarea.
Nu e nevoie să te crizezi de pe acum. Nu mă refer la prefăcătoria aia a oamenilor care te vorbesc pe la spate sau mai știu eu ce. Mă refer la prefăcătoria interioară care, eventual, te păcălește și pe tine. Ești atât de dornic, cumva, să devină dintr-o dată real, încât te păcălești cât poți tu de bine. 
Întrebarea mea e, pentru că trebuie să plec și nu mai am timp să continui, dacă se pune. Dacă atunci când te prefaci că ești fericit și reușești să te păcălești că ești, dacă se pune ca fericire sau nu.

Și, altceva: de ce? De ce ne prefacem ca să-i facem pe alții fericiți? Sau nu nefericiți?  Dacă tot știm că nu contează așa de tare, de ce?

duminică, 30 septembrie 2018

Navighem

Căutăm în prostie. Uneori nici nu știm ce, știm doar că ceva lipsește.
Ironia absolută, contrar postării mele anterioare, e că niciodată nu cauți un om pe bune, chiar dacă asta e iluzia în care te regăsești.
Cauți starea, ideea, senzația.
Iar după le pierzi,

Mi-am dat seama unde am greșit. Și, crede-mă, e mare lucru să-ți dai seama unde e greșeala. Dar încă nu mi-am dat seama ce să fac în legătură cu asta. Cum să repar sau să adaptez.
Ok, tehnic vorbind, mi-am dat seama; practic, e doar o altă problemă la care răspunsul e prea variabil. Oh, well...

Ok, continuând: cauți starea, ideea, senzația, alte cuvinte de genul ăsta. Iar dacă lași ca chestia asta să depindă de altcineva, dacă-ți bazezi existența pe altcineva, când persoana respectivă o să plece, o să plece și cu bucata asta. Sau când o să se schimbe, o să se schimbe și asta. Știu că sună a cel mai mare bullshit de pe facebook, dar, cumva, nu e.

Ce vreau să zic de fapt, în cuvinte ușor greșite, că nu prea sunt capabilă să-mi mențin atenția, e că toată viața suntem într-o continuă căutare. Nu căutăm pe alții, ne căutăm pe noi. Găsim alții cu care să ne simțim noi și să ne găsim pe noi. Și așa mai departe.

Deci.. te cauți pe tine și cauți răspunsul la întrebări existențiale. Cauți unde ai fost și unde ești și unde mergi. Cauți din ce ești făcut și din ce e făcut tot ceea ce te înconjoară. Navighezi în neștire încercând să dezgropi comori.

Eu? Eu sunt cea mai mare comoară peste care ai putea să dai vreodată. Cam din motivul ăsta trebuie să fiu îngropată.:)

Hei, am răspunsul la toate întrebările idioate pentru adolescenți. Asta în caz că se îndoia cineva de jmekeria mea supremă pe sistem #valoare.


*NAVIGHEM, navighemuri, s. n. 1. Un ghem de nave (ca o flotă de jucărie pentru pisici umane). 2. Un amalgam de călătorii (urmând un drum dinainte ales). Un ghem de nave conduse, întortocheate, împletite. 3.  Navighem - navighemator. Persoană care călătorește prin viață. Din cap**. analfabeta.

joi, 9 august 2018

oprește-mă

Oprește-mă.
Poți să o faci în multe feluri. Poți să mă oprești din a mă simți așa, cumva; poți să-mi oprești existența cu totul; poți să-mi oprești senzația, ideea, inima. Și mai poți să mă oprești lângă tine. O ultimă idee pe care nimeni nu a înțeles-o până acum, că poate când rugam în neant să fiu oprită, voiam să fiu oprită undeva.

Fărâma mea de speranță nu mai există în niciun fel. Cumva astrele s-au așezat în așa formă încât, cumva, nedrept, s-a avut grijă de tot să mă oprească. Nu, ăsta e altfel de oprit. Să mă oprească departe, de tot, în timp ce eu încă mă simt așa, existența încă-mi aparține, chiar dacă într-o formă incertă; senzația, ideea, inima, toate cele 3 s-au transformat într-o senzație de sufocare dureroasă.

Sunt goală pe dinăuntru, chit că există ceva în plus în mine care mă sufocă. Fascinația s-a transformat într-o dorință greșită de.. mai mult. Vreau mai mult de la viață, vreau senzația aia de la viață, senzația aia care, din nou, acum s-a transformat în ceva gol.

Vezi, da, mi-am promis să nu mă mai las să fiu vreodată nefericită și încerc să-mi țin cuvântul. Dar asta în timp ce sunt și știu că am fost mereu lipsită de
de nu știu. fluturi. cine să mai știe

Deci... chiar dacă mi s-ar mai fi întors, nu ar mai fi avut unde, pentru că ghinionul întâmplării, ceva acolo, habar nu am deja, vorbesc in dodii. doar, ceva, nu mai are unde, pentru că plm de planete aliniate
știi, cel mai trist e că nu a avut absolut niciun sens și este cel mai inutil lucru din lume
Știi, oprește-mă.
oprește-mă

caută-mă, găsește-mă, și oprește-mă tu. oricum vrei.

miercuri, 25 iulie 2018

Reactualizare

Acum 5 ani, se pare, am făcut o altă leapșă mai puțin tembelă, nu includea întrebări pe bune. Aici e. Ideea era să spun 30 de lucruri despre mine. Și pentru că al dracu de multe s-au schimbat din 2013 până în 2018 (gen cred că am și țâțele mai mari), m-am gândit să o reactualizez.

Și pentru cine (adică io) nu reușește să priceapă ce e scris prin postările mai vechi, da-ți-mi voie să vă spun că blogul meu era negru. Iar după ce l-am făcut alb, le-am lăsat pe toate așa, în speranța că se pune ca un luat de la 0, fără să șterg ceva pe bune, totuși.

1. Punctul acesta înainte spunea că cea mai importantă este familia. Ei bine, acum nu cred că se mai află pe undeva pe vreo listă de priorități. Cred că sunt mai importanți oamenii pe care îi alegi, decât cei ce-ți sunt băgați pe gât fie că vrei, fie că nu.
2. Îmi plăceau poveștile. Citeam, mă uitam la filme, la seriale, ascultam muzică, orice, prostie sau nu. Acum, nu am mai citit de mai mult decât pot calcula, filmele nu mai sunt tocmai genul meu, și, ciudat, nici serialele, în ciuda faptului că mă uitam la câteva zeci. Iar muzica, au trecut ani de zile de când nu am mai considerat-o suportabilă. Cu toate că asta pare să treacă. ușor, ușor.
3. După ce am dat de Poli, nu mi-a mai plăcut matematica. E chiar interesantă idila pe care o aveam cu ea în trecut, totuși.
4. Și, clișeic, nu-mi mai plac dulciurile.
5. Încă urăsc nedreptatea, dar am învățat să nu-mi mai pese.
6. Nu mai sunt așa timidă. Și asta tot pentru că am învățat să nu-mi mai pese. Bine, încă mai e de lucru la asta, dar, în principiu, am progresat.
7. Ca hobby nu mai am seriale. De fapt, nu cred că mai am un hobby pe bune momentan.
8. Nu mai sunt pe bune pesimistă. Sunt realistă.
9. Încă-mi place să fiu oarecum pregătită cu planuri de rezervă, dar nu mai e un strict necesar.
10. Nu mai sunt obsedată de control. Evident că aș vrea ca totul să-mi iasă favorabil, dar în rest nu-mi mai pasă. Tot răul e spre bine, chit că nu pare la momentul respectiv. Și dacă e să nu iasă ceva, o să iasă după ceva poate chiar mai bun.
11. Încă sunt paranoică, dar nu știu în legătură cu încrederea în oameni. Am mai multă decât înainte, în mare parte pentru că acum le calculez înainte.
12. Oh, Doamne! Eram impulsivă și incontrolabilă și deloc echilibrată. Încă sunt impulsivă, dar nu am mai fost agresivă și am învățat să mă controlez mai mult decât perfect.
13. Nu mai ascult muzică.
14. Eram sigură de existența extratereștrilor. Acum am evoluat, sunt sigură de existența universelor paralele și a realității virtuale.
15. Încă sper ca undeva acolo să fie mai mult decât ce pare de aici. Și nu din puncte de vedere abstracte, ci chiar sper să mi se întâmple chestii interesante la un moment dat.
16. Nu înțeleg ce am zis la 16.
17. Nu-mi pasă.
18. Încă sunt nebună. Și încă visez.
19. Mi-e dor de Yahoo Messenger. rip
20. Din alte postări mai vechi: scrisesem una incredibil de lungă despre minciuni și baliverne cum că să nu mă minți, că urăsc asta, că etc. Acum, sincer, nu-mi mai pasă. Dacă nu aflu, ei bine, ce nu știu, nu mă poate răni. Dacă aflu mă supăr doar dacă nu ai un motiv. Dar după-mi trece pentru că de fapt nu-mi pasă chiar atât de tare și mai mult ca sigur nici nu aveam așteptări.
21. În alta scrisesem că nu vreau o relație. Ei bine, încă nu vreau o relație în sensul clasic și plictisitor și stresant. Vreau ceva chill și incitant. Dar pozitiv. Oh, și, ghici ce, am deja asta. win-win?
22. Încă nu pot să simt. Cu o excepție care a trecut.
23. Acum nu mă mai frământă luarea alegerilor. Acum doar aleg în funcție de impuls. Poate nu e tocmai o idee bună, dar mă scapă de stres. Și nici nu mă mai stresez de ce se va întâmpla, de exemplu, mâine, la code review. Pentru că e o problemă pentru altă zi și pentru că nu pot face nimic în legătură cu asta.
24. Încă-mi caut oceanul plin cu peștișori. Dar mai întâi trebuie să fac bani. Bine, caut e prea mult spus, pentru că am amânat căutarea.
25. Îmi place să mă fac veselă și să mă entuziasmez din nimicuri, dar trebuie să depun mult efort pentru asta. În cele mai multe cazuri, o fac de fun. În câteva excepții, ca să mă detensionez și să mă încurajez sau relaxez. Dacă pare că am 5 ani și sunt imatură, aproape-mi pasă, dar nu suficient cât să mă opresc.
26. Iubitul ideal trebuie să-mi placă. Și, ghici ce, e aproape imposibil.
27. Încă-mi place Doctor Who. În ciuda schimbărilor în rău, tot a rămas unul din puținele lucruri care mă face să simt ceva. Oh, asta se pare că e o tema recurentă.
28. Încă nu știu să fiu refuzată. Trec mai repede peste totuși. Dar trec atât de tare peste încât nici n-ai existat vreodată. Cred că încă sunt copchil prostuț, dar, hei, asta e,
29. Nu mai sunt hipersensibilă și plângăcioasă pe bune. De fapt, nu am mai plâns de mult timp. Cu o excepție, dacă țipi/urli la mine, s-ar putea să încep să plâng, chiar dacă țipi la mine chestii ok.
30. Știi, de la punctul 20 în colo am tot cătat alte observații despre mine pe blog. Am ajuns deja în anul 2013, și, să mor io, prea puține postări au un subiect efectiv. Totuși, lasă-mă să-ți spun (din nou poate) de ce mai sunt pe aici: mi se pare drăguț că îmi am istoricul psihicului meu din 2010 până acum și vreau să continui să-mi păstrez albumul ăsta. Iar punctul următor: am uitat cum să vorbesc corect și trăiesc cu speranța ca dacă scriu ceva câteodată, indiferent de cum e scris, să nu mai cad și mai rău.

miercuri, 18 iulie 2018

Logică imbatabilă și amintiri din copilărie și imaginar imaginat

Am avut mereu o logică imbatabilă.

Prin clasa a 2-a sau a 3-a am înscenat cumva... Vezi tu, am avut grijă să-i spun unei colege că părinții vor să mă mute la altă clasă, știind că învățătoarea mă va auzi. În mare parte pentru că o fostă colegă de clasă primise rolul de prințesă la serbare când învățătoarea a aflat că urmează să o mute la altă clasă și, ei bine, nu mai voiam să fiu lupul. Ar fi mers bine dacă le spuneam planul meu și alor mei care nu s-au prins la timp cât să nu pic eu prost. 


Altă logică imbatabilă și ușor masochistă de când eram mică rău (grădiniță): observasem că plânsul mă obosește rapid și mă adoarme. Și mama voia ca eu să dorm de prânz. Și eu nu numai că nu voiam, dar nici nu reușeam. Așa că îi spuneam să-mi dea bătăiță ca să dorm. Nici asta nu a mers, că nu s-a coborât ea la mintea mea, dar, hei, am avut mereu idei.

Prin generală aveam și eu un prieten. Și m-am certat intenționat cu el ca să mă enervez și să mă apuc de teme, pentru că altcumva nu mă puteam concentra și nu mai voiam să fiu distrasă. 

Prin liceu m-am pseudo despărțit de fostu' pentru că îmi afecta relația cu prietenul meu imaginar.

Deci, cum ziceam, logică imbatabilă.
Așa că de ce trebuie să aibă sens ceva? De ce trebuie să fac sens?

După atâția ani (presupun, ori niciodată, ori acum prea mult timp ca să-mi mai amintesc) am reușit să simt ceva și a fost al dracu de fascinant la început. Alaltăieri deja mi-a fost obositor și nu voiam decât să repar asta. Ieri mi-a plăcut iar senzația, ieri am ascultat muzică pentru prima dată după ceva ani și nu m-a mai zgâriat pe urechi. Azi am avut alte griji.
Deci, da, mă bucur de senzație și e interesant, dar tot a venit momentul să se oprească.
Deci, cum îmi folosesc logica mea de kk ca să repar asta?
Pentru că indiferent de cât de nouă și colorată e pentru mine această stare, nu e benefică, pragmatic vorbind. 
Hei. Oprește-mă. Dar oprește-mă bine și plăcut. 

sâmbătă, 30 iunie 2018

Declarație de idee

Câteodată, cumva, am senzația că mare parte din blogul meu e făcut pentru tine. Și asta de dinainte să știu că exiști.
Sau în așteptarea ta.

Dar, dacă te simți, n-o mai face. Nu e pentru tine pe bune, nu e în așteptarea ta specifică. E... vorba de ideea ta. Ok, nici ideea ta, ci ideea sub care ai apărut în viața mea. Puteai să fi oricine și tot aia era. Sau poate nu, poate ideea asta a apărut pentru că ești fix tu și ăsta e genul ăla de lecție ca la școală. Știi tu, la o materie care nu-ți place, dar o lecție care în sfârșit ți-a captat interesul. Și e al dracu de fascinant.

Sincer, oricât de stupid e, eu sunt mulțumită. Contemplativă, dar mulțumită. Și asta ar trebui să fie suficient.

miercuri, 27 iunie 2018

Imaginar Imaginat

Mi-e dor de un vis. Imaginar și imaginat. O senzație, o stare, o idee.
Aș dormi constant pentru că știu că visul continuă să vină. Ah, nu, nu e un vis recurent. Senzația, starea, ideea, este cea recurentă.

Vezi tu, prin liceu eram chiar mai tâmpită decât acum. Aveam un prieten imaginar. Și voiam, sau parcă chiar am făcut-o, să mă despart de prietenul meu real pentru că îmi afecta relația cu prietenul meu imaginar. Și, serios, era nebunește. Ideea era că nu puteam să visez cu ochii deschiși la o porcărie, fără să includ în ea și cum moare/crapă/sfârșește prietenul din viata reală. Trebuia să facă sens.
Prietenul meu imaginar nu era în vreun fel anume, era doar... altul. Care să-mi placă. Nu avea vreun atribut. doar exista ca idee abstractă.

Acum am iar un prieten imaginar. Ceva mai puțin fucked up, dar tot cam pe acolo. Prin comparație cu cel de dinainte, ăsta e doar 95% imaginar. Ideea este tot aia, senzația, dorința, orice ar fi chestia, e tot aia. Dar problema e alta. Vezi tu, nu mai sunt genu care să-și imagineze pe bune fantezii, p'asta o pot controla. Problema e că continui să visez. Știi tu, noaptea, cu ochii închiși, la căldurică. Senzația aia e asa pregnantă.
Sau, nu. Problemă e mult spus pentru că oricât mă frapează, nu sunt dornică să o rezolv. Să se termine cu somnul meu dulce. Îmi cam place să mă înfrupt din mărul ăsta stricat.

Pentru mine e fascinant. Noul meu prieten imaginar.

În altă ordine de idei, sunt grozavă și puțin îmi pasă câte idioțenii scriu aici.

duminică, 6 mai 2018

2018 ftw

E ceva al dracu de amuzant prin societate, printre oameni acum. Bine, acum e prea mult spus, pentru că multe dintre ele sunt pe aici de când lumea, dar nu m-a interesat vreodată prea tare cât să-mi pese.

Îmi cam place să scriu, poate puțin cam prea mult comparativ cu cât sunt capabilă și cu cât am tragerea de inimă să scriu. Îmi place totuși să trăiesc cu speranța că pot să continui, măcar cu câte un cuvânt pe an.

Cum mi-e greu în momentul ăsta să abordez un subiect anume, voi scrie ceva și mai vomitiv. O altă introducere.

Blogul ăsta l-am început când aveam vreo 13-14 ani și dădusem în boala aia. Știu că nu are sens să o descriu, pentru că majoritatea... prepubertanilor au trecut prin ea, deci am convingerea că știi la ce mă refer.
Am contiuat să scriu în el prin liceu, când aveam drame stupide adolescentine. Obișnuiam să-mi fie rușine de asta, dar, ce-i drept, majoritatea am trecut prin fazele alea și până la urmă am reușit să învățăm din ele și am evoluat.
Apoi... am crescut. M-am exteriorizat. Nu mai era nevoie să-mi vomit plămânii criptic pe aici.

Acum am 22 de ani și nu regret că am toată istoria asta jenantă pe aici. Că penibili am fost toți.

Am trecut prin multe faze în căutarea mea. Într-un anumit punct m-am oprit, nu pentru că mă găsisem neapărat, ci pentru că observasem stupizenia.
De fapt, observasem stupizenia dintotdeauna, dar cumva o ignoram pentru că mergeam pe ideea că dacă observ asta și spun asta, oamenii o să înțeleagă altceva.
Iar apoi nu mi-a mai păsat ce cred oamenii.

Iar acum am realizat că nu mai știu să vorbesc cum trebuie, am realizat că nu am mai scris absolut nimic de cam mult, am observat că în goana asta arogantă a mea am și pierdut ceva.

Sincer, sunt fericită. Sunt atât de fericită încăt nu am despre ce să scriu. Și, mai presus de atât, nu am de ce să o fac.

Plus, lumea mea e colorată complet altfel acum.

Știi că mă plângeam de piesele de domino care cădeau. Acum am piese de caramidă. Bate asta.