duminică, 6 mai 2018

2018 ftw

E ceva al dracu de amuzant prin societate, printre oameni acum. Bine, acum e prea mult spus, pentru că multe dintre ele sunt pe aici de când lumea, dar nu m-a interesat vreodată prea tare cât să-mi pese.

Îmi cam place să scriu, poate puțin cam prea mult comparativ cu cât sunt capabilă și cu cât am tragerea de inimă să scriu. Îmi place totuși să trăiesc cu speranța că pot să continui, măcar cu câte un cuvânt pe an.

Cum mi-e greu în momentul ăsta să abordez un subiect anume, voi scrie ceva și mai vomitiv. O altă introducere.

Blogul ăsta l-am început când aveam vreo 13-14 ani și dădusem în boala aia. Știu că nu are sens să o descriu, pentru că majoritatea... prepubertanilor au trecut prin ea, deci am convingerea că știi la ce mă refer.
Am contiuat să scriu în el prin liceu, când aveam drame stupide adolescentine. Obișnuiam să-mi fie rușine de asta, dar, ce-i drept, majoritatea am trecut prin fazele alea și până la urmă am reușit să învățăm din ele și am evoluat.
Apoi... am crescut. M-am exteriorizat. Nu mai era nevoie să-mi vomit plămânii criptic pe aici.

Acum am 22 de ani și nu regret că am toată istoria asta jenantă pe aici. Că penibili am fost toți.

Am trecut prin multe faze în căutarea mea. Într-un anumit punct m-am oprit, nu pentru că mă găsisem neapărat, ci pentru că observasem stupizenia.
De fapt, observasem stupizenia dintotdeauna, dar cumva o ignoram pentru că mergeam pe ideea că dacă observ asta și spun asta, oamenii o să înțeleagă altceva.
Iar apoi nu mi-a mai păsat ce cred oamenii.

Iar acum am realizat că nu mai știu să vorbesc cum trebuie, am realizat că nu am mai scris absolut nimic de cam mult, am observat că în goana asta arogantă a mea am și pierdut ceva.

Sincer, sunt fericită. Sunt atât de fericită încăt nu am despre ce să scriu. Și, mai presus de atât, nu am de ce să o fac.

Plus, lumea mea e colorată complet altfel acum.

Știi că mă plângeam de piesele de domino care cădeau. Acum am piese de caramidă. Bate asta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu