Logică imbatabilă și amintiri din copilărie și imaginar imaginat

Am avut mereu o logică imbatabilă.

Prin clasa a 2-a sau a 3-a am înscenat cumva... Vezi tu, am avut grijă să-i spun unei colege că părinții vor să mă mute la altă clasă, știind că învățătoarea mă va auzi. În mare parte pentru că o fostă colegă de clasă primise rolul de prințesă la serbare când învățătoarea a aflat că urmează să o mute la altă clasă și, ei bine, nu mai voiam să fiu lupul. Ar fi mers bine dacă le spuneam planul meu și alor mei care nu s-au prins la timp cât să nu pic eu prost. 

Altă logică imbatabilă și ușor masochistă de când eram mică rău (grădiniță): observasem că plânsul mă obosește rapid și mă adoarme. Și mama voia ca eu să dorm de prânz. Și eu nu numai că nu voiam, dar nici nu reușeam. Așa că îi spuneam să-mi dea bătăiță ca să dorm. Nici asta nu a mers, că nu s-a coborât ea la mintea mea, dar, hei, am avut mereu idei.

Prin generală aveam și eu un prieten. Și m-am certat intenționat cu el ca să mă enervez și să mă apuc de teme, pentru că altcumva nu mă puteam concentra și nu mai voiam să fiu distrasă. 

Prin liceu m-am pseudo despărțit de fostu' pentru că îmi afecta relația cu prietenul meu imaginar.

Deci, cum ziceam, logică imbatabilă.
Așa că de ce trebuie să aibă sens ceva? De ce trebuie să fac sens?

După atâția ani (presupun, ori niciodată, ori acum prea mult timp ca să-mi mai amintesc) am reușit să simt ceva și a fost al dracu de fascinant la început. Alaltăieri deja mi-a fost obositor și nu voiam decât să repar asta. Ieri mi-a plăcut iar senzația, ieri am ascultat muzică pentru prima dată după ceva ani și nu m-a mai zgâriat pe urechi. Azi am avut alte griji.

Deci, da, mă bucur de senzație și e interesant, dar tot a venit momentul să se oprească.

Deci, cum îmi folosesc logica mea de kk ca să repar asta?

Pentru că indiferent de cât de nouă și colorată e pentru mine această stare, nu e benefică, pragmatic vorbind. 

Hei. Oprește-mă. Dar oprește-mă bine și plăcut.