Oprește-mă.
Poți să o faci în multe feluri. Poți să mă oprești din a mă simți așa, cumva; poți să-mi oprești existența cu totul; poți să-mi oprești senzația, ideea, inima. Și mai poți să mă oprești lângă tine. O ultimă idee pe care nimeni nu a înțeles-o până acum, că poate când rugam în neant să fiu oprită, voiam să fiu oprită undeva.
Fărâma mea de speranță nu mai există în niciun fel. Cumva astrele s-au așezat în așa formă încât, cumva, nedrept, s-a avut grijă de tot să mă oprească. Nu, ăsta e altfel de oprit. Să mă oprească departe, de tot, în timp ce eu încă mă simt așa, existența încă-mi aparține, chiar dacă într-o formă incertă; senzația, ideea, inima, toate cele 3 s-au transformat într-o senzație de sufocare dureroasă.
Sunt goală pe dinăuntru, chit că există ceva în plus în mine care mă sufocă. Fascinația s-a transformat într-o dorință greșită de.. mai mult. Vreau mai mult de la viață, vreau senzația aia de la viață, senzația aia care, din nou, acum s-a transformat în ceva gol.
Vezi, da, mi-am promis să nu mă mai las să fiu vreodată nefericită și încerc să-mi țin cuvântul. Dar asta în timp ce sunt și știu că am fost mereu lipsită de
de nu știu. fluturi. cine să mai știe
Deci... chiar dacă mi s-ar mai fi întors, nu ar mai fi avut unde, pentru că ghinionul întâmplării, ceva acolo, habar nu am deja, vorbesc in dodii. doar, ceva, nu mai are unde, pentru că plm de planete aliniate
știi, cel mai trist e că nu a avut absolut niciun sens și este cel mai inutil lucru din lume
Știi, oprește-mă.
oprește-mă
caută-mă, găsește-mă, și oprește-mă tu. oricum vrei.