Existența trebuie să nu mai fie inutilă

De azi nu mai sunt perfectă. De azi sunt imperfectă.
De azi sunt eu.

Ascultă-mă puțin. Trebuie să le pun în ordine, deci așteaptă-mă și ascultă-mă.
Mi-am dat seama de niște lucruri care mă sperie îngrozitor de tare. Care schimbă absolut totul într-un mod atât de absolut încât nici măcar tu nu poți înțelege.
Mi-am dat seama ce e greșit și ce a fost greșit, mi-am dat seama și ce anume a dus la asta.
Și, cel mai grav, indiferent de orice, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva în legătură cu asta.
Că trebuie să încetez în a mă preface că sunt fericită când nu sunt, mulțumită când nu sunt.
Trebuie și vreau să nu mă mai prefac perfectă. Pentru că nu fac decât să fiu... nu fericită. Și vreau să încerc să fiu fericită.

Asta e totul. Asta e absolut totul. Și vreau să mă repet pentru că toată înșiruirea asta de gânduri e revelația absolută a ultimilor mei ani.
Am vrut să fiu perfectă, așa că m-am prefăcut perfectă. Că nu mă deranjează nimic, că înțeleg totul, că sunt mulțumită de tot. M-am prefăcut fericită, cu urmele mele accentuate de cinism și fatalism absolut, mascându-mi trăirile ca pe niște glume. Și vreau să fiu imperfectă. Vreau să mă pot exprima liber, să pot să recunosc că chiar dacă sunt înțelegătoare, nu înseamnă că nu vreau să sparg capete.

Deci, de săptămâna asta, nu mai sunt perfectă.
De săptămâna asta aleg imperfecțiunea în căutarea a ceva mai mult. Pentru că, ți minte, nu voiam să cred că asta e absolut totul. Și a venit timpul să caut ceva. Și pe mine. Pentru că dracu știe unde m-am ascuns.

Hei, măcar știu că pot să fiu perfectă.
Și, hei, poate o să fiu mult mai distrusă decât sunt deja. Dar tot trebuie să descopăr.

Iartă-mă. Și eu mă urăsc.

E o problemă pentru altă zi.

Îți amintești ce ne ziceam? Că fericirea e alcătuită exclusiv din pauzele de gândit.

Câteodată ne întrebam dacă chiar există. Dacă e doar pentru oamenii mici. Dacă problema e la noi sau la ei. Dacă... am ști.

Nici tu nu știi, e ok.

Știu ceva ce tu nu știi, totuși. Ceva ce nici nu vrei să știi, pentru că dacă ai fi vrut, ai fi aflat deja. E destul de interesant cum se manifestă psihologia asta umană. Felul în care-ți iese eul în evidență prin propriile tale observații. Proiecții. Îți e mai ușor să vezi în alții lucruri atât de familiare ție. Temeri, dorințe, ce o exista pe acolo. 

Și, ghici ce, le vezi corect. Nu e nici o problemă în asta. Imaginea de ansamblu, totuși, e alcătuită din mult mai multe. E ca povestea aia cu orbii și elefantul parcă. Caut-o dacă nu știi la ce mă refer. 

Dar, sincer, dacă vrei fericire, găsește-ți o ocupație. Ocupă-ți timpul. Ocupă-te.

Mi-am pierdut ideea.

Prefăcătorie. Ne prefacem de când începem să creștem. Ne prefacem că suntem cumva, ne prefacem că suntem fericiți, ne prefacem că ne place nu știu ce prăjitură oribilă. Ne prefacem ca să nu supărăm, ca să nu punem pe alții în situații inconfortabile, ca să nu ne punem pe noi, ca să nu (ne) cauzăm probleme. Da, știu, e o listă interminabilă de motive și situații în care ne prefacem. Și o facem din ce în ce mai mult, cu cât crește timpul, cu cât ne maturizăm, ne prefacem din ce în ce mai mult. Sunt sinonime, cred. Prefăcutul cu maturizarea.

Nu e nevoie să te crizezi de pe acum. Nu mă refer la prefăcătoria aia a oamenilor care te vorbesc pe la spate sau mai știu eu ce. Mă refer la prefăcătoria interioară care, eventual, te păcălește și pe tine. Ești atât de dornic, cumva, să devină dintr-o dată real, încât te păcălești cât poți tu de bine. 

Întrebarea mea e, pentru că trebuie să plec și nu mai am timp să continui, dacă se pune. Dacă atunci când te prefaci că ești fericit și reușești să te păcălești că ești, dacă se pune ca fericire sau nu.

Și, altceva: de ce? De ce ne prefacem ca să-i facem pe alții fericiți? Sau nu nefericiți?  Dacă tot știm că nu contează așa de tare, de ce?