Existența trebuie să nu mai fie inutilă

De azi nu mai sunt perfectă. De azi sunt imperfectă.
De azi sunt eu.

Ascultă-mă puțin. Trebuie să le pun în ordine, deci așteaptă-mă și ascultă-mă.
Mi-am dat seama de niște lucruri care mă sperie îngrozitor de tare. Care schimbă absolut totul într-un mod atât de absolut încât nici măcar tu nu poți înțelege.
Mi-am dat seama ce e greșit și ce a fost greșit, mi-am dat seama și ce anume a dus la asta.
Și, cel mai grav, indiferent de orice, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva în legătură cu asta.
Că trebuie să încetez în a mă preface că sunt fericită când nu sunt, mulțumită când nu sunt.
Trebuie și vreau să nu mă mai prefac perfectă. Pentru că nu fac decât să fiu... nu fericită. Și vreau să încerc să fiu fericită.

Asta e totul. Asta e absolut totul. Și vreau să mă repet pentru că toată înșiruirea asta de gânduri e revelația absolută a ultimilor mei ani.
Am vrut să fiu perfectă, așa că m-am prefăcut perfectă. Că nu mă deranjează nimic, că înțeleg totul, că sunt mulțumită de tot. M-am prefăcut fericită, cu urmele mele accentuate de cinism și fatalism absolut, mascându-mi trăirile ca pe niște glume. Și vreau să fiu imperfectă. Vreau să mă pot exprima liber, să pot să recunosc că chiar dacă sunt înțelegătoare, nu înseamnă că nu vreau să sparg capete.

Deci, de săptămâna asta, nu mai sunt perfectă.
De săptămâna asta aleg imperfecțiunea în căutarea a ceva mai mult. Pentru că, ți minte, nu voiam să cred că asta e absolut totul. Și a venit timpul să caut ceva. Și pe mine. Pentru că dracu știe unde m-am ascuns.

Hei, măcar știu că pot să fiu perfectă.
Și, hei, poate o să fiu mult mai distrusă decât sunt deja. Dar tot trebuie să descopăr.

Iartă-mă. Și eu mă urăsc.

Poate... dacă încetez să mă mai prefac fericită o să fiu și mai nefericită? Cred că rămâne de văzut.