Seriale, muuulte.

LISTĂ NEACTUALIZATĂ DE VREO 3 ANI CU LINKURI VARZĂ ȘI DA, HAI PA!

Și că tot asta-i ultima zi din an. încă ceva ce trebuia să fac de mult. O listă cu seriale văzute, încercate, mai mult sau mai puțin plăcute, etc. :) O să încerc să le ordonez alfabetic. :)

Sfârșit

  Da, este sfârșit de an. Da, după un sfârșit urmează un nou început. 
  Deci așa va fi. Nu va mai fi doar o continuare, va fi un nou început.

  Pentru că renunț.

  Gata, am terminat. Am terminat-o cu voi toti. Am terminat cu ipocriziile și cu falsitatea, am terminat cu interesații și interesanții. Pun punct și spun adio odată pentru totdeauna, lucru pe care trebuia să-l fac de mult.

Anul ăsta am pierdut și am câștigat o grămadă. Anul ăsta am învățat o mulțime de chestiuțe. Un lucru pe care l-am învățat este să încetez a mă mai agăța de chestii. De oameni. Atunci când este dat să dispară, nu mai poți face nimic. O lecție total în cotradictoriu cu o alta, din alt an, care mă învățase că dacă vreau ceva trebuie să lupt pentru acel ceva. Deci, în concluzie, totul trebuie să fie moderat, nu? Pentru că, cumva, universul are modul lui de a se revanșa.

  Deci, am terminat-o cu câțiva dintre voi care mi-ați făcut mai mulți nervi decât vă puteți imagina și care mi-ați dăruit mai multe lacrimi decât zâmbete. Am terminat, nu vreau să îmi mai pese de voi pentru că, chiar și așa, nu se schimbă nimic. Nu este treaba mea, nu mă bag. Deci, am terminat-o. Asta e o scrisoare de adio.

  Asta este ceea ce trebuia să fac de mult.

  //P.S.//:Am terminat și cu spionatul dintr-un colțișor.//

Leapșă de sărbători

Pentru că tot sunt sărbătorile, încerc și eu puțin-puțin să fiu în spiritul sărbătorilor de iarnă și să fac o leapșă furată de la Vioreld. Nu am mai făcut de mult una. :)

1. Împodobești bradul?

Dap

2. La ce varstă și cum ai aflat cine îți lasă cadouri sub brad?

Teoretic am știut dintotdeauna, dar practic nu sunt sigură... Oricum când eram mică nu înercam să-l prind pe moșu', ci să le dau părinților dovezi că nu există. >:)

3. De Craciun îți place să dai sau să primești?

Să primesc. Știu, știu, sunt egoistă, fără spirit al Crăciunului în inimioara mea de piatră. Dar nu știu să dau cadouri, mai exact să le aleg. Nu mă pricep la a cumpăra cadouri, nici măcar pentru mine, d'apoi pentru altcineva.

4. Unde îți petreci Crăciunul?

Acasă. Mereu l-am petrecut acasă. Crăciunul este pentru casă și familie.

5.  Poți alege să ți se facă un cadou de la o persoană apropiată. Ce ai alege?

Nu aș alege nimic, evident. Intenția contează, indiferent de cadou. 

6. Să spunem că ți se îndeplinesc trei dorințe în ziua de Revelion, ce dorințe ai vrea să-ți fie îndeplinite?
Când eram mică, cam de fiecare dată, îmi puneam dorința „Să mi se îndeplinească toate dorințele”. Acum e cam cam pueril. Bănuiesc că mi-aș spune dorințe mai egoiste și detaliate, gen să-mi iasă media 10 or stuff. Cu toate că adevăratele dorințe pe care le-aș pune, rămân secrete. :>

7. Unde îți petreci Revelionul?

Acasă. Momentan. >:)

8. Preferi să petreci revelionul în familie sau cu prietenii?

Ambele, cred. Sau un an cu familia și un an cu prietenii. Nu vreau să par nefamilistă sau prea familistă, dar sunt atmosfere cu totul diferite.

9. Îți faci dorințe "speciale" de Revelion? Dacă da spune una. 

Nu neapărat.

10. Crezi că noul an îți va aduce FERICIREA?

Nu. Da. Mere. Pere. Fericirea e pretutindeni și oricând, depinde dacă ești tu chior sau nu.

Momente

Amânarea inevitabilului sau un alt mod de a fugii de realitate.

Plimbări lungi. Viteză scăzută. Pași greoi, lenți, grei, mici... Ocoluri. Alegerea de a merge pe jos în loc de utilizarea transportului în comun sau limuzinei. Contemplarea naturii înconjurătoare sau a găurilor din asfalt. Redescoperirea sinelui de mult pierdut sau inventarea unui discurs mincinos plin de scuze jalnice. Găsirea unei pietricele și lovirea ei o data la doi-trei pași parcurși. Timpul oprindu-se în loc, așteptându-ți frica să se manifeste, sau așteptându-ți lenea care, evident, nu avea să ajungă prea curând la destinație. Deranjarea de către vreun trecător mai mult sau mai puțin grăbit care strică priveliștea sau armonia imperfectă. Armonie datorată de către sunetele excesiv de zgomotoase ale mașinilor sau ale câinilor comunitari. Câteva momente de liniște absolută în care se aud proprii pași, și propriile bătăi ale inimii a cărei prezență fusese uitată mult timp. 

Până acum.

Melodie foarte, foarte frumoasă cu un videoclip la fel de furmos și versuri la fel de frumoase, frumoase.

Nu am terminat

  Dragă an ce trece/ a trecut/ va trece/ se duce/ moare/ dă colțu/ trece într-o altă lume magică/ trece într-o lume a trecutului/ trece într-o formă nemuritoare/etc, etc, etc...

Mulțumesc. Oarecum.

  A fost un an plin. Foarte plin. Și s-au schimbat atâtea lucruri în așa puțin timp.  Dacă m-aș întoarce cu un an în trecut... Ei bine, atunci situația stătea fix pe dos. Foarte fix pe dos. Vorbeam cu unii oameni cu care acum nu mai vorbesc și nu vorbeam cu alții cu care acum vorbesc prea mult. Atunci au început multe și s-au sfârșit multe, atunci-atunci-atunci... era un cu totul alt univers.

  Poate, dacă m-aș întoarce în trecut, aș lua cu totul alte decizii. Dar acest lucru nu se poate și nu sunt sigură cât de mult aș vrea să fie posibil. Nu cred că aș mai avea răbdarea de a trece iar prin lucruri asemănătoare.

Același ținut fericit

  În rest... nu știu. Despre mine sunt multe lucruri de zis. Poate nu ar fi atâtea dacă nu ar fi atâția oameni cu atâtea opinii diferite. Dar sunt. Și tot nu știu ce crede fiecare în parte cu adevărat, nu am nici cea mai vagă idee. Știu doar că eu sunt eu, că soarele va continua să răsară și că și mâine este o zi. Dacă totul va fii bine sau nu, asta nu mai știu. Dar nici nu mai contează. Da, acum mult timp ajunsesem la concluzia că nu există finaluri fericite. Că finalurile fericite sunt doar niște continuări care duc, inevitabil, la alte chestiuțe mai mult sau mai puțin fericite. Dar acum am realizat și eu, în cele din urmă, că nu totul se reduce la finaluri. Că sfârșiturile sunt infinite și în continuă mișcare. Că viața e mai mult de atât. Că nu contează cum s-a sfârșit, ci contează povestea în sine. Dacă a meritat sau nu. Dacă ți-a adus zâmbetul pe buze și, de ce nu, câte o lacrimă la momentul potrivit. Conținutul contează. Nu ambalajul. Nu-i așa?

  Nu știu și nici nu am știut vreodată. Nu pot decât să-mi dau cu presupusul

 și să sper că va fi bine.

Cra cra cra!

La la la

1. Crăciun fericit, chiar dacă am întârziat. 
2. An nou fericit, chiar dacă mai e până atunci. 
3. Toate urările bune și restul chestiilor!

Oricum, mâine voi face un articol cu mai mult de 5 rânduri. Promit. Sper. De fapt nu, retrag. Nu mai fac promisiuni. doar... o să încerc, ok?

Până atunci, muuuuzică! Și nu orice fel de muzică, ci P!nk. Mi-am redescoperit dragostea mult uitată. Îmi amintesc că de când mă știu îmi plăcea muzica ei. Iar acum... ei bine, îmi place chiar și mai mult. Așa că multă, multă muzicuță pentru suflețele noastre încălzite de focul din șemineul metaforic. 

^Melodie genială.

Avertizare pentru calculatoarele mai fițoase: această postare conține 7 muzicuțe.

Zi de sâmbătă

Sunt singura care a ratat Apocalipsa? Puteam să jur că azi era 21 decembrie, dar uite, facebook-ul mă contrazice: nuuumai chestii cu „Vedeți? V-am spus eu că nu o să fie nici o Apocalipsă”. E ca și cum, chiar și acei oameni care spuneau că „Nu”, până și ei credeau puțin că „S-ar putea”. Oricum, am supraviețuit la o grămadă de sfârșituri. Cool, nu?

Oricum, nu știu despre ce să scriu. Parcă atunci când nu am pic de timp îmi vin toate ideile din lume, iar atunci când am tot timpul din lume nu am nici o idee.

Aș putea să scriu despre misterele lumii, să mă las purtată de val, să zbor printre pești și să înot printre porumbei. Aș putea să fac atâtea lucruri și totuși... nu le fac. Mă așez în loc să mă ridic, mă opresc în loc să continui, tac în loc să vorbesc... spun „Adio” în loc să spun „Bună”.

Bucățele argintii de amintiri, fluturând în univers un steag alb al unei lupte ce nu se va termina vreodată. Eterninăți de o clipă te urmăresc, nu te lasă să respiri, te ademenesc în capcanele lor otrăvitoare, încearcă să te pună la pământ. Să te drogheze cu ele, să îți violeze gândurile și sentimentele.

Mi s-a făcut al naibii de dor de Viața cu Louie așa că am de gând să mai mă delectez puțin cu unul dintre cele mai tari desene animate de când eram eu mică.

Altceva? Ieri m-am uitat la Black Swan care a fost un film grozav, grozav, grozav. Foarte reușit.

Mmm... voi căuta mereu o cale să fac totul să fie bine. Măcar voi încerca.

Cred că am obosit. Iar.

Am plecat....

Țup țup țup

Cum tot este o săptămână plină de iubire și am făcut deja o postare adorabilă despre asta, vom continua. Așa că, în lipsă de alte idei și cu multă, multă dragoste, voi scrie despre relația mea foarte foarte specială. 

Nu-i așa că-i adorabilă?

În primul rând, țin să precizez că suntem destul de nedespărțiți de mult timp. Și mă ascultă, mă înțelege, nu se supără când îl bat... Mai dă câteaodată erori, ca orice alt calculator, dar, în final, totul e bine și frumos.
Calculatorul meu frumos, frumos este foarte frumos, frumos. Îmi știe și îmi găzduiește muzica (aproximativ 3000 de melodii în Winamp). Mă cunoaște perfect, are o grămadă imensă cu poze cu mine și cu viața mea, cam din clasa I până acum, care sunt o grămadă dar mi-e lene să le număr. Are și videouri speciale și minunate, pe care le revăd din când în când, de dragul vremurilor trecute (spre exemplu, O zi de vară, Primul meu telefon  sau O zi de școală). Dar asta nu e tot: are și multe, multe jocuri și progrămele, piratate, bineînțeles, îmi are culorile preferate, îmi are jurnalele virtuale, imaginile prefearte, citatele preferate. Îmi are filme și seriale, îmi are câteva poezii și bucățele din tot. Îmi are multe.
Nu, nu sunt dependentă de el. Nu intru în sevraj dacă nu petrec 24/24 cu el. Doar sunt conștientă că e al meu.

Bun, asta a fost tot, revin mâine cu ceva, sper, mai citibil.

Iu-iu-iu...bire...

Bănuiesc că nu sunt adolescentă cu acte în regulă, dacă nu am cel puțin o postare despre iubire (sau plină de iubire) pe an. Așa că o să încerc să-mi exprim părerea despre acest subiect delicat și discutat exagerat de mult de către toate categoriile de vârste.

Adevărul este că m-am tot ferit în ultima vreme să scriu despre asta, probabil din motive personale. Sau pur și simplu nu știam ce să scriu. Nu, nici acum nu știu. Nu știu dacă privesc iubirea cu alți ochi, sau doar cu alte cuvinte. 

E complicată, e simplă, poate nu o înțeleg deloc sau poate o înțeleg prea bine. Poate-mi circulă prin toate venele, ca o boală sau ca ceva vital, poate e prea rapidă și în același timp prea lentă pentru mine. Poate că e doar o însumare de momente și de trăiri, de iluzii. Poate că nici nu există. Dar doar poate. 

Pentru că iubirea este omniprezentă, oriunde, oricând, în oricine, în multe forme, în toate formele. Iubirea este fără pic de logică. Apare și dispare. E infinită și finită, condiționată și necondiționată. Este de toate felurile și culorile. E dulce, e amară, e sărată. Este tot ceea ce îți trebuie, este ceea ce conteaza, pentru că daca o ai, ai totul, iar daca nu, nu (mai) ai nimic.

Iubirea este o problemă continuă, mai mare ca pacea mondială. Ce s-ar face lumea fără iubire? Fără inimi frânte sau lipite la loc. Nu ar mai fi subiecte de filme, de seriale, de războaie. Ce s-ar face lumea fără iubire?

Dacă te-aș întreba despre iubire, mi-ai răspunde cu un nume, nu?

Fără titlu

Ba nu.

Să spun totul despre tot. Să mă plâng de frig, de gheață, de vânătăile datorate multiplelor căzături. Să mă plâng de școală, de timp, de criza economică, de dispariția balenelor. Să mă plâng de ipocrizia acelor omuleți care se presupune că ar trebuii să-ți fie alături. Doame, iarna cred că e anotimpul ipocriziei. De la soarele cu dinți, la oamenii care, dacă le povestești povestea vieții tale, dacă spui vrute și nevrute, nu încearcă să te impiedice din a face o greșeala imensă, doar pun un emoticon trist și gata. Întreabă ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, se bagă în seamă în căutarea unei bârfe noi, fără să le pese, în esență, de toată aceea chestie. Nu, serios, nu se schimbă lumea cu două-trei click-uri pe două-trei emoticoane. Just sayin'.

Să mă plâng de un moment, de un drum sau chiar de două, să mă plâng că nu sunt înțeleasă sau căăă ce?

Tocmai m-am plâns, nu? Tocmai am consumat atâtea rânduri virtuale pentru a face niște deducții evidente. 

Nu îmi place iarna. E prea amorțită. Prea... prea, prea. E anotimpul așteptării. 

Într-o oarecare altă ordine de idei, e iarnă. E iarnă și e pe bune iarnă. Și poate ar trebuii să-mi placă, fiind anotimpul cadourilor și faaptul că eu mai sunt și născută în perioada asta. Dar, cumva, eu vreau vara. Sau primăvara. Vreau acel parfum. Acel univers.

Ținutul meu fericit... E fericit. Ținutul meu fericit este fericit, este foarte fericit, este așa cum trebuie să fie. Și nu e corect, știu asta, că pentru a-mi ține ținutul fericit în viață, am distrus alt ținut fericit. L-am umplut de monstruleți și i-am distrus unicornii. 

O să mă îngrop și eu curând în această amorțeală. Am o dorință imensă de a revedea Vampire Knight și Death Note. Și, nu știu, vreau să dorm, să hibernez, să mă evapor într-un norișor de fum și când să mă trezesc totul să fie bine și frumos, toată lumea să fie fericită și ordonată, așa cum ar trebuii să fie.

Coincidență

Hmmm hmmm hmmm....

Oooook.

Mere.

Pere.

Ana are mere și pere.

Ceva e cu siguranță greșit în univers.

  Anyway, azi am un oarecare monolog și o oarecare listă interminabilă cu întrebări.
   Coincidențeeee. Voi începe cu o întrebare, poate chiar două, sau trei... Voi credeți în coincidențe? Oh, uite, a fost decât o singură întrebare. Nu, stai puțin, mai am una: Care e faza cu coincidențele?
  Daaaa, ca de obicei o să încerc să-mi răspund singură la întrebare, pentru că am eu felul ăsta de a fi de a-mi pune întrebări existențiale și complica viața fără rost. Deci, deci, deci. Nu știu. Serios, nu știu. Dar îmi vine incredibil de greu să cred că unele lucruri sunt pur și simplu coincidențe. Că ceva anume se întâmplă fix atunci, că virgulă cade un meteorit la 2 centimetrii de tine, căăăă... pere. Care sunt șansele? Sincer, care sunt? Evident, e vreo chestie divină care se bagă în cursul lucrurilor. Dar nu sunt o persoană care leagă prea mult activitățile cotidiene de Dumnezeu. Știi tu, liberul arbitru. Dar dacă prin, o înșiruire de evenimente aleatorii și aparent banale, te fac pe tine să fii persoana dintr-un anumit loc și într-un anumit moment? Dacă viața ta depinde de o mulțime de alte alegeri stupide ale altor vieți cu care te intersectezi inconștient? Deci, care sunt șansele?
  Deci, care e faza?
  Coincidențe. Coincidențe plăcute sau mai puțin plăcute, lucruri neînsemnate care ajung să-ți schimbe radical viața. Uite, ce zici de următorul scenariu: un test la o materie la acre nu te-ai descurcat excelent. Un profesor cu un teanc de lucrări, obosit și plictisit de atâta corectat. Fix la lucrarea ta să nu mai fie atent, fix acolo, și tu să iei 9 în loc de 6. Care sunt șansele? Sau, altfel, care sunt șansele să te întâlnești de 3 ori într-o zi cu o persoană pe care ai visat-o noaptea respectivă, cu care te vezi incredibil de rar și o visezi și mai rar?
  Ok, am tăcut acum. 
  Oricum, nici săptămâna asta nu voi fi prea prezență. Profesorii ăștia au un har de a lăsa totul pe ultimile două săptămâni. Cum, frate, să pui trei note în ultimile două săptămâni, cuuuum?!

Plictiseala si ceva mai mult

Plouă și plouă și tot plouă, plouă cu o ploaie de ploi.
Înainte să uit, pentru că sigur aș fi uitat, la mulți ani pentru mâine tuturor celora care poartă numele de Andrei, Andreea și altele asemănătoare. (iexact, tocmai mi-am urat și mie La mulți ani, ceea ce e complet normal, chiar îmi doresc să trăiesc câțiva ani, mai mulți). Așam, în rest... nimic. Iar nimicul este atât de plin cu nimic încât mă copleșește.
Hmmm....  Exemplu de text argumentativ, pentru că plictiseala mea este undeva la cote maxime. Ana are mere și pere.
Consider afirmația Ana are mere și pere adevărată.
În primul rând, Ana are mere, lucru ce se știe din cărțile de română din clasele mici sau, din glumele făcute pe seama unei Ane oarecare și a merelor ei mai mult sau mai puțin consistente. De exemplu, X exclamă, în timpul unei discuții, „Ce mere are Ana!”. Un alt loc din care s-ar putea deduce existența merelor respectivei, este cazul în care, de exemplu, un anume Y are o colegă cu același nume pomenit de atâtea ori până acum, care aduce mereu câte un măr roșu la școală și îl mănâncă.
În al doilea rând, Ana are și pere, lucru care rezultă din ideea de mai sus, deoarece dacă ar fi avut doar mere, acestea s-ar fi plictisit singure și ar fi urmat o revoltă care, în final, ar fi dus la dispariția fetei pe un tărâm plin cu zombie. Dar cum ea încă trăiește și nici nu pare să dea colțul prea curând, nu există nici o șansă ca Ana să nu aibă pere. 
În concluzie, sunt de părere că Ana are mere și pere.
//P.S.//: Dacă Ana are mere și pere, asta nu exclude ideea că ea ar avea mai multe fructe. Cum ar fi piersicuțe, pepeni sau chiar banane. De asemenea, ea ar putea să fie capul unei întregi mafii a fructelor.

Poţi să te plângi că trandafirii au spini, sau te poţi bucura că spinii au trandafiri.

duminica

Câteva desenici stupide, pe la finaluri de caiete, în ore plicticoase 

În rest, m-am apucat de Lost și terminat primul sezon din el și m-am îndopat o grămadă cu seriale coreene. Chiar au un farmec aparte. 

În altă ordine de idei, mâine este luni. Așa că hai să ne dăm cu toții capetele de pereți și să așteptăm vacanța de iarnă cu răsuflarea tăiată.

nimic

E ciudat. Din mai mult puncte de vedere este ciudat. Este ciudat. 

Este ca și cum, dintr-o dată, am fost lansați în dimensiuni temporare diferite. Nu știu, suntem toți aici, dar într-un fel nu suntem. Într-un fel, unul o ia înainte, altul rămâne în urmă. Iar altul e mai înainte decât primul dar mai în urmă decât al doilea. E doar o senzație.

Nu pot să țin pasul. Am rămas în urmă. Am rămas în urmă dar am luat-o înainte. Cum se poate așa ceva? Cum s-ar putea așa ceva? Să fiu în spate și în același timp în față? 

Nu știu, nu pot. Sincer. Cum ar trebui să pot eu să fac față? Cum aș putea eu să mă confrunt cu așa ceva? Cum ar putea oricare dintre noi să fie aici, în locul ăsta pustiu, cum ar putea să se descurcă singur cu ceva atât de încurcat și de real? Nu știu, nu pot. Poate pare ușor. Cu siguranță nu-i.

Evaporarea mea într-un norișor de fum a devenit insuficientă. Nici măcar realizarea ei nu mă mai poate satisface. Dintr-o dată, prea pueril. Într-o altă ordine de idei, mă voi ascunde. Mă voi ascunde undeva, departe, într-un colțișor al minții mele. Mă voi ascunde de toți și de toate, mă voi ascunde de voi și de ei. Mă voi ascunde într-o cameră fără uși și fără ferestre, cu o masă și un scaun, poate chiar și o floare într-o vază. Și mi-ar plăcea și o foaie, mai multe foi, un infinit de foi, cu un stilou cu cerneală nelimitată. Să desenez, să mă reinventez, să reinventez întregul univers. Ce ar putea fi mai fermecător decât asta? În acest moment, imaginea ce mi s-a format în mintea-mi, este pur și simplu cea mai încântătoare. Să creezi, să-ți creezi ținutul fericit, să-ți creezi lumea, ca pe un joc. Să-ți creezi regulile propriului joc. Nu știu, poate e doar impresia mea. Dar câte lumi pot fi create din tine, o foaie și-un stilou? Un infinit. 

Vise

Am nevoie.
Am nevoie de o infinitate de lucruri, de o infinitate de persoane, de o infinitate de idei.
Am nevoie de o infinitate de momente, de amintiri, de simțiri.
Sau dacă nu infinități, atunci măcar bucățele de infinituri. Bucățele micuțe și drăguțe, colorate, sclipitoare, atrăgătoare. Nu știu să mă mulțumesc cu ce am, nu pot să mă mulțumesc cu jumătăți de măsură. E totul sau... totul. 

Și... e o senzație. De gol. Mă simt pierdută undeva în noapte. Prin oraș, un oraș întunecat, cu luminile gălbui ale felinarelor reflectându-se în bruma trotuarului. Cândva, într-o toamnă sau o iarnă rece, cu un vânt puternic bătând direct în față și nici un omuleț. Și în liniștea nopții să nu se audă decât pașii tăi, respirația ta, bătăile inimii tale, tu, tu, tu, și ici-colo câte o mașinuță, gonind pe stradă, pe lângă tine. Și să mergi, să mergi fără să te oprești, să mergi și să mergi și să mergi. Să speri la o bătaie pe umărul drept, de la un alt suflet care te însoțește, dar să știi că nu va venii niciodată, că ești singur, în pofida tuturor iluziile create de tine, sau crezute de tine. Am tot visat tabloul ăsta. 

Visez amintiri noi, amintiri pe care nu vreau să le am, să mi le fac și nici nu-mi doresc să le fi avut, oricât de adorabile sau nu ar fi. 

Nu știu de ce. Nu pricep care e faza cu visele. Nu pricep de ce vor să mă înnebunească. Nu pricep ce vor de la mine. De ce uneori îmi prezintă cele mai terifiante coșmaruri, de ce alteori îmi prezintă cele mai minunate vise, de ce îmi visez temerile, speranțele, de ce visez chestiuțe la nimereală, de ce visez bucățele de viitor, de ce sunt dăți în care visez ceva și ajung să fac o prostie mare după, doar pentru că un vis mi-a trezit nu știu ce sentiment? E frustrant. Și incontrolabil. 

De ce oamenii visează? Care e faza cu visele? 

Love me me me

Am lăcit.

Și ascult încontinuu aceeași melodie și mintea mea e la mile depărtare. Și nu mă pot gândii decât la chestiuțe încurcate, fără o formă bine-definită, nu știu, cred că m-am încurcat prin propria-mi minte.

Și mă enervează toți și toate și vreau să decapitez lucruri și obiecte (da, obiecte, logic, nu?) și, cel mai important, oameni. Vreau să decapitez atâția oameni și să le pun înapoi capetele pentru a-i decapita din nou. Doar de dragul sadismului meu. Poate pentru că sunt lăcită. Hapciu.

Ghici...

Cinci floricele colorate.

Stele mascate.

Vise furate

Gânduri uitate,

Lumi aromate,

Amintiri scrise

Pe foi îngălbenite, aprinse.

Cerneală albastră.

Strălucește în lumina focului

O nouă fereastră

Spre o lume a infinitului.

Cuvinte, cuvinte, cuvinte.

Atât de încurcate,

Dezordonate.

Totul în a mea minte

E nemărginit.

Sentimente, idei, gânduri

Iar mă pierd printre rânduri

Și m-am prostit

Cu o inteligență rară

Poate m-am îndrăgostit.

Sau poate... am murit.

Gânduri simple

Vreau să dau formă unei lumi noi și inedite, vreau să pictez cu niște culori total greșite o carte de colorat, vreau să nu respect liniile, să nu respect logica și, în final, să văd o capodoperă. Și, ca la o vârstă fragedă, să-mi apreciez arta dincolo de cuvinte, să fiu atât de mândră de perfecțiunea imperfectă încât, orice ar zice sau ar face cineva, nimic să nu-mi oprească zâmbetul. Și să alerg cu aceleași picioare stângi, să mă împiedic, să mă trezesc instant pe jos și să râd. Să râd de propria-mi adorabilitate și să mă ridic, scuturându-mi praful de pe haine, să continui să alerg spre un infinit de alte banalități strălucitoare.

Hmmm... 

Hai să zburăm. Să zburăm undeva departe, undeva unde nimeni să nu ne mai poată rănii, într-un loc în care nici noi nu ne putem rănii. Ce zici de un spital de nebuni? Hai să mergem cu toții într-un spital de nebuni plin numai cu noi în care timpul e diferit, în care noi suntem diferiți, în care suntem niște liberi prizonieri, cu libere minți și mâini care trec prin cămașa de forță ca prin magie. Și toți să fim constante, să fim forțați să ne petrecem eternitatea proprie împreună, doar noi, într-o simbioză al naibii de perfectă. Să avem privilegiul de a ne putea plictisii unul de altul.

Să facem tablouri din desenele colorate necorespunzător, din arta noastră neînțeleasă, să le atârnăm de pereți, să le desenăm pe pereți. Să treacă secundele, minutele, orele, într-un univers nou, personal, comod, simplu și complex.

Azi și ieri și alaltăieri...

Timpul meu liber continuă să fie în scădere. Bine, e și vina mea, probabil că dacă nu aș fi fost așa o leneșă, aș fi apărut de mult pe aici. Șiiii activitatea mea pe celelalte bloguri continuă să lipsească, lucrul acesta se va schimba dar, cu siguranță, nu azi.

În rest, toate bune și frumoase. Obsesia mea pentru seriale continuă să fie hrănită, chiar dacă momentan e la regim, supraviețuiește ea cumva. M-am apucat de 666 Park Avenue care e... bun de omorât timpul. M-am mai uitat și la Beauty and the Beast șiii am continuat cu multitudinea de seriale de care mă apucasem deja. Oh, și am ajuns la zi și cu True Blood. Deci... multe multe multe seriale. Și filme... câteva filme, da, sigur. Oh, e parcă a trecut o eternitate de când nu am mai fost pe aici.

Jocuri jocuri jocuri jocuri. La Hero of Magic II de pe telefonul meu am ajuns la lvl 630, momentan. Șiiiii sunt mega-happilici.

Jocuri jocuri jocuri jocuri. Mie plac jocurile. Jocurile, serialele, filmele, cărțile, poveștile, desenele, muzicaaaa, dulciurile, etc.

În altă ordine de idei, îmi aștept timpul sau, cel puțin cheful. Idei de postări am câteva și sper că le voi pune curând în acțiune.

Cred că o să reapar mâine. Până atunci, ca să nu zic că postarea asta a fost pur și simplu degeaba, avem o muzicuță drăguță drăguță de tot :)

Duuuminică seara

A „lie” in believe.

An „over” in lover.

An „end” in friends.

An „if” in life.

Muuulte seriale și teme și teste și, cel mai important, muuultă lene. Până ... curând (sper), niște muzicuță.

Sâmbătă, sâmbătă, sâmbătă

10:58

Timpul mi-este limitat, ca de obicei. A început școala, trebuia să mă aștept la asta. Și într-un fel, mă așteptam. Doar că speram să fie mai... ok.

E toamnă.

Un lucru? Sunt eu. Eu, eu, eu, la fel de eu ca întotdeauna, la fel de egoistă și de lașă, la fel de insensibilă și... sensibilă. Și da, lucrurile se schimbă. Oamenii evoluează sau involuează. Nu pentru că sunt răi sau buni, sau pentru că le place ciocolata. Se schimbă pentru că circumstanțele se schimbă.  Deci nu se schimbă, nu? Oamenii se conturează, se desenează singuri într-un nou episod din propriul lor serial. Într-un nou sezon. Și nu orice fel de serial pentru că nu respectă absolut nici un tipar. Ceva fără sfârșit. Ceva real și ireal. Nu știi cu cine rămân protagoniștii. Nu știi cine moare și cine trăiește. Nu știi ce actori vin și pleacă. Interesant. Ușor sadic. De-a dreptul fascinant.

Altceva? E toamnă. Lucrurile vin și pleacă. Iar pentru un curcubeu este necesară și o ploaie. O ploaie rece, într-un fel răcoritoare, care să-ți amintească că ești viu, că ești om -vulnerabil- dar incredibil de puternic. Noi începuturi peste tot, iubire. Noi începuturi și noi sfârșituri. :)

Vroiam să scriu despre tot și despre toate. Vroiam să mă scriu cum făceam în trecut. Sunt incapabilă de asta, nu? Sunt incapabilă de a cumpăra și-o pâine. Sunt incapabilă de a scrie. De a exprima în cuvinte multitudinea de sentimente. E copleșitor. E fericire și durere sfâșietoare. E speranță și dezamăgire. E ură. Și mai presus de toate, e iubire. Atât de multă iubire. Atât de explosiv. Atât de... uman. Și sunt atâtea culori strălucitoare care zboară prin aer. Atât de multe contradicții. Atât de multe...

Ținutul meu fericit? Încă-mi aparține.

Ecuații

Aaaa început școala și testele și temele și ascultările și este... mult. Văd că anul ăsta nu o să mai pot să-mi permit să nu... învăț. Oh, asta e aiurea.

Ei bine, multe s-au schimbat în ultimile zile. Sau chiar de la o zi la alta. Sau de la o oră la alta. Spre exemplu, azi vroiam să scriu tot și încontinuu iar ziua următoare nici măcar nu vroiam să aud de asta. Ei bine, nici azi nu mă prea încântă ideea, dar fac orice ca să nu învăț la biologie acum. Chiar mă gândeam să-mi abandonez blogulețul.

În altă ordine de idei, vreau să fiu o scorpie insensibilă. 

În altă altă altă ordine de idei, vreau să nu mai visez.

Certitudini sau bănuieli. 

O să-mi recapăt cheful de a scrie, promit, dar până atunci o să mai dureze ceva. Sper că puțin. 

Certitudini sau bănuieli.

Îmi place matematica. Mereu mi-a plăcut. Ei bine, cât de mult îți poate plăcea o materie de școală, dar mai mult decât restul, asta e sigur. Și știi de ce? Pentru că e diferită de română sau de materiile la care trebuie să tocești. E exactă, precisă. Nu e superficială. Nu te trădează.   Răspunsul nu se schimbă în funcție de toane și sentimente. E acolo și mereu acolo, mereu aceiași. Își respectă promisiunile pe care nici măcar nu le face. Bine, și asta cu condiții bineînțeles. Totul vine cu condiții. Condițiile de existență. Condițiile de a iubii înțelege și tu matematica, numai așa te iubește și ea și-ți este alături orice ar fi. Oricum, e corect. Și pot să-i ofer înțelegere. Cere puțin pentru cât oferă. Ce poate fi mai ideal de atât? Oh, văd că deja o dau în în în retardism. M-am zâtit de aci. Pa pa. :)

Muzicuță, iar.

1. Să închidem ochii.
2. Să numărăm până la trei.
3. Să-i deschidem.
4. Să repetăm până când ne plictisim atât de tare încât forțăm creierul să simtă o oarecare schimbare.

Pentru azi, înafară de chestiuța stupidă și într-un fel vitală de mai sus, avem și muzicuță. Pudrată alandala și superficial. :)

Zile

Mi-e lene să gândesc, să mă gândesc la consecințe, la viitor, sunt obosită. Visez în continuare la norișorul meu de fum, sper în continuare la o lume mai bună, o vreme mai bună, care, evident, nu va venii.
Așa că ne vom îneca în propriul tărâm fericit, îi vom prezenta tristețea noastră, i-o vom oferi pe tavă și vom aștepta să ne-o transforme în fericire. Sau cel puțin vom spera să o îngroape adânc, într-un colțișor neștiut și neumblat de la marginea lumii. Ne vom descărca în mâzgăleli pe foi oarecare sau pe la spatelor unor caiete, vom scrie fiecare propoziție și frază ce ne bântuie creerașii, vom găsii, vom căuta noi locuri de a ne striga durerea.
Pot trece peste zi. Pot să râd și să zâmbesc, pot să fiu sau să par fericită. Pot și pot s-o fac destul de bine. Dar seara, noaptea, când trebuie să mă bag în pat, când trebuie să adorm... Îmi vin în minte toate chestiuțele pe care am tot încercat să le blochez în timpul zilei, tot tot tot și chiar mai mult. Și aștept în neștire, holbându-mă la tavan, la camera incoloră, aștept să fiu într-atât de obosită încât să pic, adorm, de epuizare. Și apoi să mă trezesc, să-mi dau seama că mi-am visat monștrii fugărindu-mă și vânându-mă, să nu mai pot să adorm prea curând și să stau, să-mi aștept soarele să răsară.
Oh, soarele. Iubitul meu soare... Ai apus de mult... Ai fugit, ai făcut tu ceva, nu știu ce, știu doar că nu mai ești aici. Iar lumina lunii nu-mi ajunge atât de mult precum mi-aș dorii.
Dap, melodrame și drame și tragedii la toate colțurile. Bănuiesc că, în final, pentru asta sunt făcute blogurile, nu? Având în vedere că am renunțat de mult la jurnalul meu, trebuie să-mi găsesc și eu locușorul undeva. Nu?

Iar și din nou

Nu mi-a mers netu'. Acu' mere.

Alegeri. Nu-mi plac. Știu ce ar trebuii să aleg, știu ce vreau să aleg, știu ce îmi doresc să aleg, ce ar fi bine să aleg, ce ar fi corect să aleg. Dar oare care dintre aceste alegeri le poate eclipsa pe celelalte? 
Lucrul la care râvnesc cu adevărat... este acela de a nu fi nevoită să fac nici o alegere. Să o facă altcineva în locul meu și eu să dau vina pe respectivul în caz că e alegerea greșită... sau să se întâmple ceva care să oprească sau să pună pe pauză timpul. Viața. 
Oamenii... au memoria, nu selectivă, ci ușor de șters. Ușor de înlocuit. Presupunând că un om a învățat despre tine mai multe lucruri decât ai învățat chiar și tu despre tine, suficient cât să scrie o carte... și apoi să se întâmple ceva, să faci ceva, să invețe ceva nou și dintr-o dată, toată acea carte imaginară să fie aruncată în flăcări cu cruzime. 
O bătălie între două conștiințe. Una rănită, disperată și dornică de răzbunare. Întunecată și fără să mai posede vreun strop de rațiune... Și încă una vinovată, disperată dar diferit... În fața unui șemineu, prima persoană pe un scaun mare din piele, a doua într-un colțișor al camerei, poate în pragul ușii, cu ochii mari și rugători, căutând orice fel de urmă de compasiune și negăsind... Și omulețul din scaun să arunce leneș o carte groasă în foc. O carte cu copertă roșie, o carte veche și nouă, o carte care miroase ca acele cărți prăfuite și adevărate. Da, aruncă cu mâna dreaptă o carte adevărată în foc, uitându-se în continuare în ochii tăi, cu o privire răzbunătoare și îndurerată în același timp. Și să vezi cum flăcările se înalță în întunericul camerei, devorându-ți inima, gândurile, trăirile, fiecare bucățică din tine... Și în loc să fie ce? Cenușă? Și totuși... așa de corect. În nedreptatea asta supremă a universului, asta este corect... 
Evident, oamenii sunt fragili. Cu toții suntem al naibii de fragili și asta fix când ne așteptăm mai puțin. În acel moment în care ești sigur că poți să posezi un calm desăvârșit, fix atunci ești cel mai fragil... 
Oamenii renunță la rațiune în favoarea sentimentelor. Dar oare care dintre ele este cel mai benefic? 
Eu voi vota întotdeauna cu rațiunea, cu creerașu'... Cu stabilitatea.

Tap-tap-tap

Hei...
Imaginează-ți o multitudine de luminițe, steluțe mici și strălucitoare care cad din cer. Pline de o lumină caldă care nu-ți rănește ochii ci, din contră, îi atrage spre o lume nouă, magică. Și fiecare să aibă câte o culoare unică, câte o culoare nouă cu câte un univers nou...
Tu să fii în mijlocul nopții și în mijlocul camerei tale, în picioare și cu niște pijamale colorate cu ursuleți. Speriat, intrigat, fascinat... Cu doi ochișori colorați și sclipitori, mișcându-se rapid, încercând să nu rateze nimic, nici un moment. Să deschizi brațele și să întâmpini acele bucățele de lumină și culoare...
Poate că în fiecare este un tărâm magic, nu? Un fel de mini-zâne-spiriduși în fiecare locușor al lor. Cum ar fi Tărâmul Roșu, în care soarele e roșu? Sau Tărâmul Verde, în care soarele e verde? Sau albastru, roz? Chiar și alb, galben și portocaliu... Cum ar fi să te trezești din pat și dintr-o dată toate lucrurile în care ai crezut să se năruiască sau, din contră, să se întărească?
Zi-mi... e doar un vis sau e realitatea?

Luni

Oh, nu-mi place lunea... Nimănui nu-i place lunea. Vorba lu dirigă'mea, lunea e o zi urâtă prin definiție.

Știți momentele alea în care, nici dacă ar venii apocalipsa, nu ai vrea să te ridici din pat? Să stea timpul în loc și tu să stai în colțișor tău fericit din camera ta fericită, fără să ieși și să te lupți cu oameni și situații. Ei bine, eu mă simt așa în fiecare dimineață și cu cât trec mai multe zile, cu atât vreau să... să nu mai treacă.
În altă ordine de idei, e 1 octombrie. Nouă lună, nouă săptămână, au început și studenții facultatea, vacanța de iarnă se apropie, incredibil de încet, dar tot o face.
Șiiiiii... mi-au reînceput și tot reîncep o mulțime din serialele mele favorite. Ce poate fi mai minunat de atât? Zi tu, ce? :D

Omuleți drăguți

Din categoria „Chestii evidente despre omuleți”, astăzi voi scrie despre un secret știut de toată lumea, o convenție logică a unei societăți în formare, despre care nu se prea vorbește și care e „practicată” de majoritatea.
So, începem. 
Oamenii sunt drăguți, amabili, te mint frumos, cu zâmbete și chestiuțe. Oh, te rog, nu te gândii că ai fi tu o persoană atât de formidabilă sau că sunt ei uși de biserică. Sunt doar... lași. Le e frică să-ți spună verde-n față că ești urât și prost, în opinia lor. Pentru că și tu vei face la fel și pentru că ei adoră prea mult aparențele. Deci motivul pentru care oamenii sunt falși? Ăsta este. Sunt slabi. Dacă ar fi sinceri, ai fi și tu sincer și asta e mai mult decât pot suporta ei. Daaaaar, dacă ei te complimentează, te vei simții obligat să-i complimentezi și tu. Să le admiri deșteptăciunea care dă pe dinafară, spre exemplu. Deci d'asta sunt oamenii drăguți. D'asta ești tu drăguț. D'asta sunt eu drăguță. D'asta suntem mulți drăguți. Pentru că vrem ca și restul să fie drăguți cu noi.
Ok, asta nu înseamnă că respectivii oameni nu sunt drăguți de fel. Înseamnă doar că au încă o motivație pentru a fii drăguți. :D Adică chestia de mai sus are o grămadă de condiții. Știți și singuri care sunt.

Asta pentru că mi-era dor să scriu chestiuțe evidente despre omuleți obișnuiți.

Bye bye :)

Promovare. III

Poc-poc-poc-poc. 
Dacă tot am început cu câte o promovare pe zi, vom continuaaa, asta până când nu vom mai continua (profund, nu?).

http://emotionless-13.blogspot.ro/

Blogulețul de astăzi este... oh... un blog cu povești? Yup, asta este, un blog cu povești. Ok, brb, mă apuc de citit povești. Back. Oh, nu sunt povești. E o poveste. O poveste care până acum a reușit să-mi facă pielea de găină. Tipa asta scrie atât de bine și frumos! Două fire narative...? James și Anna. Anna într-un sanatoriu. Din jurnalul Annei și Din confesiunile lui James... Nu, nu mă pot oprii din citit. Îmi place. 
Pur și simplu îmi place, felul în care scrie, felul în care mi-e transpusă persoana în poveste, felul în care mă face să simt ce simt ăia doi acolo. Oh, am terminat de citit. Bine, nu am terminat, doar am ajuns la zi cu... povestea. Scrie frumos. Nu mă așteptam să mă las prinsă din nou într-o altă... lume.
Ok, promovare, promovare. N-o să spun din poveste. Nu e frumos, strici surpriza. 
Povestea esteee... plină de melancolie, de tristețe, de disperare, de durere... Iubire neîmpărtășită plus un strop de realitate crudă până în măduva oaselor. Și o multitudine de sentimente, de nebunie, de de toate.
Lxi deci. Nu cunosc, dar nu e relevant. Mi-a plăcut ce am citit și voi continua să citesc. Cine se ascunde în spatele numelui... în spatele lumii acelea, ei bine, nu am nici cea mai vagă idee. Dar îmi place și asta e tot ce contează. Așa cu recomand cu multă căldură să vă faceți timp, să citiți, pentru că merită. Eu una nu regret și aștept cu nerăbdare continuarea. 

Promovări. II

Tap-tap-tap-tap. Ehm, dacă tot am început cu promovările, vom continua. Asta până când îmi va revenii o oarecare inspirație pentru postări cu mai mult din mine în ele.

http://viziunidinviata.blogspot.ro/

Blogulețul pe care îl vom promova astăzi este al unicului Vioreld. 
Tip de 19 anișori căruia îi place să se implice în activități și să facă lumea să fie un loc mai bun. Îi place să scrie, nu o să se lase niciodată de activitatea lui preferată, este civilizat, credincios și bun, total diferit de alți omuleți.
Blogul lui eeeee plin de o multitudine de articole pe diferite teme, majoritatea bazate pe experiențe și opinii personale. Este „creerul” campaniei cu „promovează-ți blogul” și, repet, îi place să scrie. Inclusiv poezii. Ie un di'ta mai talentu! Și știți de ce? Pentru că-i place ce face și asta este foarte foarte tare! 
Blogul, blogul, blogul. Îmi place blogul Viziuni din viață, dar cui nu-i place? Oh, era să uit. Sunt oameni care care care... știți voi, invidioși, daaaar el trece peste și chestiuțe de genu'.
Îi urmăresc blogul de mult, îi citesc fiecare postare de mult, sunt prea leneșă ca să comentez peste tot dar asta e altă treabă. Scrie din suflet și cu sufletul, vrea să se afirme, să fie el cel adevărat și nu se va lăsa bătut vreodată. Nu-i așa că asta e minunat? Nu-i așa că nu poți să zici că întâlnești la fiecare colț de stradă un asemenea om? Da, păi, cuvintele sunt de prisos. Convingeți-vă și singuri. :)

Promovări. I

Pam-pam-pam-pam.
Yup, mintea mea creață s-a găsit să participe la campania „Promvează-ți blogul” desfășurată de Vioreld și chiar dacă, dintr-o dată, timpul mi-e la pământ, nu mai pot da înapoi. Blogurile care mai participă nu-mi erau cunoscute până de curând așa că în ultimile două zile le-am ... răsfoit. Primul care mi-a atras atenția în mod special a fost cel al lui Alecsandra Alle, anumeeee Ascunsă  <-ăsta. 

http://lovingpicz.blogspot.ro/

Soooo, începem. Tipă de 14 ani care spune ce gândește, care este ea cea adevărată, care-și scrie gândurile, ideile, sentimentele, care se scrie pe sine și se servește pe tavă pentru a fi consumată, pentru a-i droga și pe alții cu felul ei de a scrie. Și asta e de bine, credeți-mă pe cuvânt, nimic nu poate fi mai bine decât atât. Blogul este unul de tip personal, povestește întâmplări, se descarcă și alte chestiuțe de genul acesta. Și aici fac o paranteză nesimțită și scriu despre mine: lenea și timpul limitat nu m-au lăsat să-i citesc tot blogul. Oricum, revenim. Deeeci tipă total necunoscută-mi, mult mai matură decât ar descrie-o vârsta, cu unele chestiuțe și altele.
E sinceră. Scrie frumos, mai precis nu se ascunde (Ascunsa nu se ascunde) în spatele unor expresii și simboluri pe care numai ea le cunoaște. În concluzie, chiar dacă presimt că nu va fi acesta sfârșitul postării, îmi place mult blogul ei. Face parte dintre acele bloguri care te ademenesc din prima clipă în care ai dat click pe ele. Un aspect îngrijit, scris frumos (aka corect, liber, etc).
Ok, asta a fost tot. Am teme la chimie, deci m-am zâtit de aci. Bye bye. :)
Oh, și scuze pentru lipsa de activitate pe alte bloguri cât și pentru cea de pe blogul meu. :D

bum-bum.

Bun venit în același univers nemilos până în pânzele albe, sadic. Și e rece, e exagerat de rece. Îmi vreau norișorul de fum în care să mă evapor, acel loc plin de.. de siguranță. Îmi vreau căldura înapoi.
De când a început clarvăzătorenia mea s-o ia în halul ăsta la vale?

Oricum, a început școala. Și totul se anunță a fi mai catastrofal decât oricând. Zi-mi, Ada, ești în stare să faci față? Sau te vei ascunde în spatele Addei, atât de în spate încât nici ea nu te va mai vedea?

Movie time.

De curând a început sezonul 7 dintr-unul dintre serialele mele favorite, Doctor Who, pe care-l recomand cu căldură tuturor omulețiilor visători care-și doresc să călătorească prin timp și spațiu.

Și m-am uitat și la filmul The Cabin In The Woods care a fost la fel de monumental precum era lăudat în 3lăr. Aparține genului horror daaaaar nu m-a speriat. Parcă. Este teribil de clișeic, dar știe deja asta și se folosește la maxim de acest lucru. Și uite așa au reușit ei să transforme clișeul în ceva inedit. Google it.

Am văzut și filmul Queen of the Damned alaltăieri care a fost genial. Și mi s-a părut mai reușit decât Interviu cu un vampir. Poate datorită acelui Lestat fascinant.

Și ieri am văzut Step Up Revolution care a fost... o sexoșenie plină cu sexoșenii. Genul meu de film. Șiii povestea a fost interesantă. :D

Șiiiii azi am văzut The Expendables 2 care a fost pur și simplu ultra-mega-bestial. În ce univers paralele vă puteți imagina că sfântul Chuck Norris spune banc cu el? A fost mega iepic tot filmu! Mă așteptam să trag un pui de somn, ceva, dar pur și simplu râsul m-a ținut trează.

Șiii mă voi (re)apuca pe bune de True Blood. Asta pentru că am văzut doar sezonul 1 sau ceva de genul acesta și mă oprisem eu frumușel pentru că mă plictisisem. Dar am văzut ieri o părticică dintr-un episod din sezonul cinci la care se uita vară'mea și nu mă puteam gândii decât la „Măiculiță, vreau să văd mai mult!”. Ce pot să zic... uneori chestiile sângeroase și dubioase mă ating la inimioară.
Oh, și am văzut în sfârșit și The Avengers care a fost foarte foarte foarte foarte (...) foarte tare.
Și, că tot uit mereu să pomenesc de asta, prima postare de pe blogul meu e de pe 26.07.2010. Doi anișori și ceva! :x Nu mă așteptam să-mi crească puișorul atât de mare. :x Șii am 174 de postări, cu asta 175 :D. Mă simt atât de multi mega ultra mândră de mine. :X Șii nu, nu beneficiez de popularitatea de care majoritatea blogurilor tinere sau mai puțin tinere o posedă, dar mie mi-e foarte bine așa, având în vedere că scriu pentru mine, nu pentru altcineva. :D Ok, tac. :D

Buuun, altceva. Vacanța e pe sfârșite. Lenea mea e în continuă creșter,e și dorința mea de a lua foc școala, la fel. În concluzieeee, o melodie ultra mega multi adorabilă.