hai să nu.

Poate nu mai vreau să fiu eu. Poate nu mai vreau să fiu.

Ce spui de asta? Poți înțelege? Poate cineva, oricine, să înțeleagă? 

Poate să-i pese cuiva?

Nu vreau decât să se oprească.

Să derulez timpul până în momentul în care...

Aștept.

Dacă nu mâine atunci într-o zi. 

Într-o zi îmi voi lua, cu siguranță, viitorul înapoi.

Răsărituri

  Încerc să fiu drăguță cu toată lumea pentru că știu ce mult ar conta ca cineva să fie sincer drăguț cu mine. Bine, poate nu cu toată lumea, doar cu oamenii care-mi plac sau care, cel puțin, nu-mi displac. E dificil să nu fiu ipocrită și să nu trec linia, să nu ajung falsă. Totuși, mi-e greu să cred că nu mă consideră majoritatea prefăcută. 

  Și acum, nu știu, sunt lucruri care rămân neobservate, oameni care rămân neobservați și nu mi se pare corect. Eu observ. Mie îmi pasă. Ok, cel mai mult îmi pasă de mine și de universul meu, dar îmi pasă.

În fiecare dimineață când merg la școală, observ oameni. Uneori sunt aceiași ca în ziua precedentă sau aceiași ca săptămâna trecută. 

  În fiecare dimineață când merg la școală e liniște pe străzi. Nu sunt singură totuși, nu. Suntem mulți care mergem într-o direcție sau alta, suntem prea mulți pe același trotuar. Dar e liniște, nimeni nu vorbește, doar câte o mașină distruge liniștea pentru puțin. Înțeleg, e dificil să porți discuții când soarele încă nu a răsărit. Dar hai cu toții să ne împărtășim indignarea pentru ora inumană, să speram cu toții la altceva.

  În fiecare dimineață când merg la școală, ciorile zboară. La aceeași oră. Dinspre stânga spre dreapta, „traversează” strada. În fiecare zi le observ și mă întreb după ce se ghidează ele, unde merg, de ce sunt așa multe. Mă mai întreb și cum de mă gândeam că dacă zbori ești liber. Ciorile alea nu sunt. Păsări.

  În unele dimineți când merg la școală, observ oameni. Uneori sunt trei copii care iau același tramvai cu mine. Alteori sunt două tipe drăguțe, de vârsta mea cred, care poartă ochelari. Una din ele și-a luat zilele astea un animal pufos. Am uitat de care. Oricum, în alte dăți mai e și o tipă roșcată cu căciulă asemănătoare cu a mea, o observ, merge în direcție opusă de a mea. Azi era cât p'aci să o ratez, nu purta căciulă. Dar am observat-o. În alte dăți sunt doi - un tip și o tipă. Tot la școală și ei, la fel ca cei de dinainte. Amândoi cu o mână în buzunarul tipului, ținându-se de mânuțe. Sunt drăguți, tipul îi duce ghiozdanul câteodată.

  Și mai sunt și oamenii pe care-i cunosc. Greutatea cu care ne salutăm. Urăsc să mă salut cu lumea, sincronizarea e aiurea: ba saluți prea devreme, ba prea târziu, ba te holbezi la om juma' de oră până ajungeți mai aproape, nu știu, e ciudat. Dar sunt și ei acolo. Cu același chef. Care lipsește la toți, apropo. 

  În fiecare dimineață când merg spre școală, observ răsăritul. Mov, roșu, portocaliu sau galben, îl observ.

ce zi mai e și azi?

  E târziu. Știu că probabil ar trebui să învăț pentru teza la fizică, dar nu. Vreau să stau aici, vreau să scriu chestii ambigue, asta pentru că sunt prea lașă, să mă plâng, ca de obicei, să fac pe deșteapta, să descopăr greșeala din teoria relativității prin niște copilării absurde. Și să bag multe adjective, îmi plac adjectivele.

  Treaba e că nu mai am pic de timp. Nici pentru mine, nici pentru blog. Nu că ar mai conta, am renunțat de mult la blog. Am renunțat de mult. Deci, timpul, eterna mea problemă. 

  Așa că hai să ascultăm muzică și să visăm cu ochii deschiși pentru că suntem niște visători inutili. Nu vom schimba lumea, lumea ne va schimba pe noi, așa că hai măcar să visăm la chestii înălțătoare și superbe. 

  Dragi visători,

  O declarație de ură, pentru că, deh, sună mai adorabil decât iubirea. Cel puțin prin perspectiva mea de visătoare clișeică. Eu, mă, eu, eu care mă joc remi/rummi/rummy/rumy/rumi pe telefon în timp ce mă uit la serial și scriu pe blog, eu, care sunt atât de obsedată de propria-mi persoană încât nu ratez nici o șansă să scriu despre mine. Nu cred că voi ajunge vreodată vreo scriitoare în felul ăsta. Nu că aș visa la asta, dar, serios, am și uitat despre ce voiam să scriu. 

  Ok, încep iar.

  Dragi visători,

  Visați în continuare. Lumea e oricum prea mare ca să mai conteze, ca să mai viseze. Ca să mai exceleze într-ale sufletului nevoi.

Despre zile, nopți și intermediare

Lucruri care se pot spune în câteva rânduri mai mult sau mai puțin nebune

-Crezi?
-Ce?
-Știi tu, gândurile alea pe care le ai tu zilnic. Crezi că sunt mai bune decât realitatea?

-Orice e mai bun decât realitatea asta.

-Asta?

-Există mai multe. Dar „Shhh!”, nu spune nimănui.

-Uhm. M-ai încurcat.

-Descurcă-te.

-Și dacă nu mă pot descurca?

-O să mori.

-Aberații.

-Și asta?

-Deci, mai multe realități?

-Mda. Dar știi și tu. De realitățile mele de rezervă. Știi. Sunt atât de multe încât nici nu pot ține socoteala.

-Te referi la seriale? Sunt destule, dar cred că ai vreo idee câte sunt.

-Ei bine, și ele intră în categoria asta. Dar nu numai.

-Zi.

-Seriale, spin-off-urile din capul meu în care serialul respectiv ia legătură cu viața mea, se cam naște o nouă realitate a mea. Apoi mai sunt filmele, cărțile, poveștile, orice îmi permite să evadez. Orice gând pe care mi-l permit să-l dezvolt, orice floare care se hotărăște să crească. Câte un alt univers, câte o altă lume, câte o altă aventură. 

-De ce?

-Pentru că, într-un fel de-a dreptul trist, nu sunt cu mult diferită de orice adolescentă proastă care e în faza aia tipică vârstei și care face parte din nu știu ce comunitate depresivă a masochiștilor îndurerați. Cu excepția faptului că nu sunt proastă, nu sunt în faza aia, nu fac parte din nici o comunitate, decât din fandomuri adorabile, etc. Ok, poate nu asta voiam să zic, a cam ieșit fix pe dos. Vreau să spun că și eu sunt un clișeu d'ăla de penibilitate care plânge înainte de culcare, care e de-a dreptul incontrolabilă dacă îi frânge cineva inima măcar puțin, care e exagerat de timidă, ș.a.

-Și de ce-mi spui asta?

-Pentru că mă plictiseam și-mi era lene să mă apuc de teme.

-E târziu. La ora asta, teme?

-Mi-a fost lene și până acum. Și aveam în plan să fac atââât de multe!

-Impresionant.

-Îi urăsc pe toți, știi?

-De ce?

-Pentru că pot. Pot să îi urăsc, pot să recunosc că îi urăsc. Cel puțin e mai ușor să-i urăsc pe ei, decât pe mine. Cel puțin e mai ușor să recunosc asta. 

-Urât.

-Am nevoie măcar de puțină speranță. Te rog.

lene.aberații.haisăneîmpușcăm.exe

  Știți de ce nu sunt eu o persoană sociabilă, de ce nu am o sută de mii de prieteni și mai știu eu ce alte chestii? Pentru că mi-e lene. Vedeți voi, relațiile (de prietenie, de orice fel, de fapt) necesită timp și atenție. Iar mie mi-e lene să întrețin una, d'apoi mai multe. În concluzie, o să ajung o băbuță arțăgoasă fără prieteni, doar pentru că așa e mai comod. Și nici nu o să am pisici. Ori pentru că o să uit să le hrănesc și o să moară/fugă numa' ca să scapă de mine, ori pentru că o să mi se mai pară mai comod să-mi hrănesc prietenii imaginari.

  O să încerc să scriu zilnic. Sau, mă rog, mai des. Pentru că oricum nu citește nimeni (da, aici mă plâng foarte ostentativ, probleme, Gogule?) și, mai important, oricum e un blog plin cu aberații care a trecut prin toate toanele și idioțeniile vieții adolescentine, și mi-e în continuare prea lene să fac ceva în legătură cu asta sau să mă maturizez vreodată.
  Și acum , înainte să plec în lumea melodiilor fredonate, vă urăsc pe toți. Pentru că pot. Dar e ok, e genul de ură pasională. Sau disprețuitoare? Nu mă pot hotărî...

Despre prefăcătorie și cât de tare-mi place să fac pe deșteapta

V-a fost dor de mine, nu? Asta așa, ca pentru octombrie.

  Toți ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem. Toți încercăm să păcălim, să ne păcălim, să fim. Să fim cea mai bună variantă a noastră, aceea care ni se pare mai frumoasă, mai strălucitoare sau mai comodă, mai avantajoasă. Nu e o noutate; eu, tu, noi toți avem mai multe variante ale noastre, mai multe euri. Și nu e o problemă. O linie foarte fină, totuși, între a fi o persoană prefăcută, varianta aia de care toate puștoaicele de 13 ani fug, și a te preface că ești... altfel. O diferență de nuanță. Treaba e că te păcălești și pe tine și ajungi să nu mai știi cine ești. Varianta adolescentină în care fiecare copchil încearcă să se regăsească, să se definească. Și, ca de obicei, mi se pare stupid. O criză de identitate inutilă, bazată pe toane de moment. Cam la fel ca 90% din viață.
  Știu că peste tot sunt oameni care o bagă în „nu suport oamenii prefăcuți”, „nu suport minciuna” și alte ipocrizii de genul ăsta. Na, în opinia mea tembelă, prefăcătoria și minciuna ne stă în sânge, fie că admitem sau observăm asta. 
  Și asta nu e genul de postare în care încerc să-mi justific acțiunile, e genul de postare în care încerc să-mi ocup timpul până mi se încarcă serialul și în care încerc să păstrez nota de atotștiutoare dintotdeauna.
  Doar, știu că nu se mai poartă acum și de mult timp totul s-a dus la vale, dar tot mi se pare mai corect ca măcar atunci când conștientizați, să nu-i criticați pe alții în timp ce nici voi nu sunteți mai buni. Pentru că, pisici, nu știu ce se presupune că suntem învățați, dați totul la o parte și înțelegeți că toți suntem egali, cel puțin dintr-un punct de vedere. Acela că toți suntem oameni, toți suntem predispuși la tot felul de greșeli, la călcat în gropi, și la mai știu eu ce alte lucruri macină oamenii de azi.
  Asta așa, din categoria: eu-s în peștera mea, încă folosesc Yahoo! Messenger și tocmai am descoperit focul, nu sunt comunicativă, îi urăsc pe toți și visez la o nouă ordine mondială.

14.07.2012 7:25 am

Ehmmmm
Trebuie să folosesc cuvinte, nu?
Ok, aveam ceva prin telefon de acum un an. Trebuie doar să dau de ea. De chestie.
Și am găsit-o.
E una dintre cele mai stupide lucruri, dar pot să bag scuza „eram mică și proastă”, chiar dacă a fost acum câteva luni, nu? Nu? Nu.

14 July 2012, 7:25 am.

   Te urăsc. Te urăsc - Te urăsc - Te urăsc. Te urăsc și te iubesc în același timp și cu aceeași intensitate. Și nici măcar nu se anulează forțele. Se împletesc într-un dans nebun, năucitor, nociv, din care nu se mai înțelege nimic. Ceva paradoxal, greșit și corect, bun și rău, frumos și teribil de urât. Singurul lucru pe care-l știu cu siguranță, singura idee care a fost gândită înainte de acest cutremur al propriului meu univers este că trebuie să mă țin departe cu orice preț. Că într-o zi, dansatorii vor obosi, unul dintre ei va obosi. Și, oricum ar fi, oricare dintre forțe ar câștiga, trebuie să mă țin atât de departe încât să nu mă afecteze. Deloc posibil. Dar dacă... doar eu dansez? Dacă doar inima și mintea mea dansează? Dacă acest conflict de ură și iubire se află de fapt între mine și... mine? E mult mai rău, nu?  Pentru că așa nu am cum să mă mai țin departe. Regret. 

Lamentare și

Avertisment: urmează stupizenii. STUPIDE.

eu. mai nou. mai mereu.

  Hai să o luăm așa, ca de obicei. Pentru moment, cel puțin. Să continuăm: nu mai am timp. Da, am mai spus asta. Dar nici acum nu am timp. Încontinuu nu am timp și este încontinuu enervant și sunt o grămadă de probleme pe care nu știu cum să le rezolv (și nu dintre cele de matematică), o grămadă de nopți nedormite și de, melodramatică chestie, lacrimi.
  Nu știu cât de triste sunt lucrurile într-adevăr, sau cât de tare le agravează propria-mi minte, dar este atââââât de enervant!
  Știu că este destul de stupid, totuși.
  În orice caz, știu că s-ar putea să nu fie tocmai indicat să bag citate din seriale, dar, serios, următorul îmi place. Mult. Și este despre loialitate, un lucru mai important decât chiar și iubirea. Subiect ce e posibil să-l conturez atunci când o să am timp, cel mai probabil: vara care vine. Oricum, aici:

Întotdeauna să te întrebi unde îţi este loialitatea. Oamenii în care ai încredere o vor aştepta, cei mai importanţi inamici o vor dori, iar cei pe care îi preţuiesti cel mai mult, fără greşeala, vor abuza de ea. Unii spun că loialitatea inspiră speranţă fără margini. Şi, oricât ar fi de mare, există şi un şiretlic. O loialitate adevărată se construieşte în mulţi ani... şi ai nevoie doar de câteva secunde pentru a o distruge.

Revenge - Emily Thorne

  Și tocmai am aflat că Esposito din Castle se uită la Doctor Who. Și, mda, trebuie să învăț la economie (de ce o exista materia asta? și altele 647?). Și la fizică. Și să fac tema la matematică. Și să mă pregătesc din punct de vedere mental pentru încă o noapte nedormită. Și, serios, chiar nu înțeleg ce naiba mai caut pe aici.
  Mai știe careva cât de mult îmi plac serialele? Și cât de mult îmi place Doctor Who? Ok.
  O melodie, așa, de sfârșit de postare făcută din prea multă dorință de a amâna inevitabilul. Nu e cine știe ce, dar merge.

(Postare fără titlu)

Luați o crăpătură în timp și spațiu. Cam așa, cum e universul meu acum.

În primul rând, nu am pic de timp. Un ceas care este ocupat în fiecare secundă, literalmente, are mai mult timp decât mine. În al doilea rând, nu o să am timp săptămâna asta. 
Așa că mda, mai bine: nu. 
Mă duc să învăț pentru cele 8 teste de săptămâna asta. Și să citesc cea mai urâtă carte care a existat vreodată.  

Început de octombrie

  Nuuu, lucrurile nu se vor schimba. Vreodată. Chiar dacă pentru câteva secunde am senzația că o să fie bine, nici o șansă să mai fie ceva bine. 

  Totul e ca dracu. Și nu o să se mai oprească vreodată. 

  Șiii mda.  E cu "m" de la "morţii ei de treabă" .

  Acum mă retrag înapoi în colțișorul camerei mele rotunde, făcându-mă și mai ghemotoc în puloverul meu larg, adorabil, confortabil, călduros, singur loc dătător de dragoste, siguranță, armonie &stuff.

    Mda. Mda. Mda. Mda.

  Ș'acum hai să facem temele la fizică. 

   Mdaaaaaaa.

   Tardis Blueeee. 

Ada - The Awkward Girl

  Ooook, știu că acum ar trebui să scriu la info, dar sufletul meu mi-e încă în vacanță. Ok, am scris numai „#include<” și m-am plictisit. Așa că am intrat pe YouTube. Am pus o muzică sexoasă și am deschis chestiuța asta.

  Așa că subiectul de azi de pe blogul MEU sunt EU. Nu se aștepta nimeni la asta, nu-i așa?

  Paranteză înainte de a încerca să-mi amintesc ce vroiam să scriu: știați că e puțin cam foarte dificil să cânți odată cu melodia în timp ce încerci să scrii ceva? Concluzie: trebuie să ne perfecționăm. Adică eu.

  Bun, eu. Aka Ada - The Awkward Girl [„Tu tocmai ai spus că sunt penibilă!” „Nu, doar că intri în situații penibile” „Adică sunt penibilă” *ghiont, schimbat persoană de conversat* „A zis că sunt penibilă” „Ehmm...” „Sunt?” „Ehmmm...” [WTF is wrong with you?] „Nu eu am spus-o” „Dar așa crezi” „Nici nu ai negat” „Nici tu!” „El nu a zis nimic”  *conversație după ce/din cauză că am fost supranumită „The Awkward Girl” *] . 

  Ok, e ciudat. Da, cred că din cauză că fug de situațiile penibile risc și mai tare să intru în ele. Dar, serios. E aiurea să saluți oameni. Nu? Serios, chiar este! Trebuie să deschizi gura, să te gândești la un salut sau ceva, să-ți încrucișezi degetele mentale ca să nu fii singurul care salută, nu știu, e un proces așa de luuuung.

  Ok, punctul doi, tot din categoria „eu normală, voi nebuni” : „În loc să apreciezi și tu că sunt așa de drăguță...” „Păi nu apreciez” „De ceeee?” „Căăăă nu ești tu!”.

  Acum, să vă spun sincer, pentru că pot, nu de alta, eu nu sunt drăguță. Adică, nu total. La început s-ar putea să fiu drăguță. Sau îngrozitoare. Nu contează, după ce apuc să te cunosc, o să fiu îngrozitoare. Iar după... după poate chiar s-ar putea să-mi echilibrez drăgălășenia cu îngrozitorirea. Saaaau nu. Oricum, extreme. Îmi trăiesc viața la maxim (uneori mă uit la seriale la 11 noaptea!!! ).

  Na, știu că asta e mai mult de umplutură. Dar e de umplutura mea. Pentru că eu sunt așa. Și eu trebuie să mă apuc de tema la informatică și la fizică. Și eu încă sunt setată pe vacanță. Și încă vă urăsc pe toți. Pentru că e mai distractiv. Și mă face să par mai $m€Ch€RĂ, cu dublu „ȘM”.

When you were young you never thought you'd die
Found that you could but too scared to try 
Looked in the mirror and you said goodbye 
Climbed to the roof to see you if could fly

Ieri

  Mă simt neînțeleasă. Ba chiar mai mult. Știu că locul meu nu e acolo, știu asta, o simt cu toată ființa mea. Dar nimeni nu poate înțelege și nimănui nu-i poate păsa. Ar fi cam greu să încerce cineva să privească dintr-o perspectivă cu care nu a avut niciodată tangențe. Iar dacă mă pot plânge acum, asta nu înseamnă că la un moment dat nu o să fie prea mult. Și m-am săturat până peste cap de prefăcătorii. O față tristă. Aparent, de fapt. Ce spui dacă vedem ce-ți face moaca aia învinețită și însângerată? 

  Mi-e frică și nu sunt sigură de mine. Mi-e frică că dacă aleg cu siguranță o cale, o să fiu dezamăgită, niciodată suficient de bună. Soarta o să mă refuze. Și, ei bine, încă nu am învățat cum să fiu refuzată și să nu-mi vină să mor. Mi-e frică că o să eșuez. Că după toate eforturile, nu o să fiu suficientă, că o să se ducă totul la fund, că o să se distrugă în bucățele toată existența mea.

  M-am săturat să mă simt așa. Singură. Fără rost. Fără viitor. Fără speranță. Și prea singură. 

  Încă vă urăsc. Și vă doresc să fiți călcați de tramvai. 'Cause guess what! That crazy bitch has returned and she hates you more than anytime.

De ce? Pentru că pot!

Vreau să dorm

  Știți, oamenii posedă unele caracteristici care nu sunt neapărat bune sau neapărat rele. Sunt, pur și simplu. Pentru că dacă o persoană te place, acele lucruri se vor transforma în calități, iar dacă nu te place deloc, deloc, vor fi considerate defecte.

  Nu, postarea asta nu are pic de legătură cu rândurile de mai sus. Doar vreau să le reamintesc unor oameni care se subestimează că dacă pentru un om ești un idiot urât, pentru altul nu ești.

  În continuare, eu, posesoarea ținutului fericit plin cu unicorni care scot curcubeie pe fund, voi aborda un subiect care mă macină o grămadă, pe care l-am mai pomenit în treacăt și mda, care o să stârnească o grămadă de controverse printre pânzele de păianjen. 

  Începe școala. Luni. Și se duce și vacanța de vară, o dată cu timpul meu liber, plictiseala aceea bine-venită și somnul de dimineață. Și mie îmi place somnul de dimineață!

  Și sunt tot felul de omuleți care, ori trec pe la școală o dată pe an, ori au terminat-o, ori altceva, din nu știu ce motiv, ei sunt fericiți că începe școala și îi atacă pe prostuții de elevi mai mult sau mai puțin studioși, că de ce se vaită. Ok, aici intru eu în ecuație: nu are cum să-ți placă școala. Nu are cum să-mi placă mie școala. Asta fără să mai iau în calcul că sunt o inadaptată social și oamenii fug de mine ca de râie. Numai când mă gândesc că o să mă trezesc pe întuneric, că o să încep la ora 7:30, mă ia o repulsie imensă față de sistemul de învățământ românesc și cum ne îndeasă ei frumușel 7 ore prea matinale. Și apoi, na: stres, teste, teme, profesori care cer să înveți de pe o zi pe alta câte n-șpe ore doar la materia lor, lucruri, în mare, nefolositoare. Plus că liceul meu, cam la fel ca multe altele, e o închisoare foarte bine securizată și construită ca să încurajeze gândirea de turmă, robotizarea omuleților și alte lucruri demne de un liceu de top din capitală (detaliu orientativ). Ca să nu mai zic că toți oamenii de p'acolo ar merita câte o bâtă în cap la fiecare 60 de secunde, ca să-i învețe cineva minte că sunt proști făcuți grămadă. 

  Concluzie: plânge-te, frate, că ai de ce! Că oricum nu rezolvi nimic, măcar să te descarci și tu (așa cum fac eu acum), că urmează o perioadă al naibii de încărcată, ca să nu mai zic de bac care e cel mai horror subiect din România. Și da, amintiri, plăcute și urâte, multe amintiri se fac în perioada liceului, faptul că te plângi, asta nu schimbă cu nimic decursul lucrurilor.

  Concluzie nr. 2: Școala e școală, e bună, te învață și cu ceva noroc, îți asigură mai mult de un post la McDonald's (dar chiar nu ar strica deloc să fie structurată diferit). 

De ce?

Pentru că pot.

Tipuri umane

Cuvintele mi se învârt prin cap. Propozițiile, frazele, ideile. E di'ta mai uraganu'! Și nu se poate opri, pentru o secundă, nu se poate așeza nimic la locul lui.
Unu' are dorințe sinucigașe, altul ar trebuii să aibă, pentru că oricum în mormânt o să ajungă.
Una are gura mare, prea mare, de parcă zici că singurul scop al ei în viață e să-și folosească gura... într-un mod puțin diferit.
Altuuuu' cică-i tip, se tot mândrește cu ce are, lucru pe care nu-l are. Da, da, exact, nu are cap. Nici unul dintre capete.
Oh, o tipă e ca un câine maidanez, sau ceva asemănător: își caută mereu stăpân. Nu, nu o să-și găsească, din nu știu ce motiv, oamenilor le este frică să adopte chestii ciudate.
Da, da, și mai e o blondă... prea blondă. Dar nu blondă-blondă, blonda-blondă-blondă! Genul ăla de blondă care se consideră  prea deșteaptă și care nu se sfiește să arate cum ceilalți sunt niște nimicuri. E stupid, sigur e doar nesatisfăcută.
Altcineva?
Să vedeeeeem...

Era și timpul!

  Ok, treaba stă în felul următor: nu mai am de mult 14-15 ani, nu mai sunt într-atât de naivo-plângăcioaso-melodramatică, trebuie să mă maturizez, măcar în scris. 
  Așa că da, eu voi înceta să mai fiu în modul acesta. Pe blog. 
  Cu toate acestea, nu voi cerși prin stânga și prin dreapta comentarii și vizualizări, nu-mi voi posta blogul pe toate rețelele de socializare ce există, nu voi comenta pe alte bloguri decât dacă am neapărat ceva de zis, nu voi da la schimb alte comentarii sau cum se mai face pe aici traficul de „popularitate”. Și nu, nu am nimic cu metodele astea, doar o lene cronică incredibil de mare. Ca de obicei.
  Blogul, îl voi păstra. După ore, zile, săptămâni de storcit creierașul pentru vreo idee, am ajuns la o concluzie ușor inevitabilă: e blogul meu! Voi păstra structura ultra-colorată a postărilor, doar pentru că ar fi cam aiurea să renunț la cea mai tare idee care mi-a venit în legătură cu design-ul chestiuței ăsteia. Numele? Până găsesc altul mai bun, Strange Song rămâne. 
  Punctul următor: scriu ce am chef, când am chef și pentru că am chef. Da, mi se super-încălzește inimioara când văd că am primit un comentariu. Dar cum cititorii mei nu mai sunt și nici nu o să mai fie, ăsta e un fel de contract prin care clarific asta de la bun început.
  Noi începuturi. Sau nu. Voi încerca, cel puțin. 

31 aug. 10:40 pm

  Lucrurile pe care nu le poți înțelege, acelea pe care vreau cu tărie să le înțelegi, să mă înțelegi. Am renunțat de mult să mai mă aștept ca ție să-ți pese în modul acela în care vreau eu să-ți pese. Pentru că, vezi tu, nu sunt nebună. Nu sunt singura care e de părere că atunci când iubești pe cineva, vrei să petreci fiecare secundă cu persoana respectivă. Să nu vrei ca ea să sufere, să plângă. Să vrei să o faci să se simtă importantă, să simtă că contează. Și apoi, strălucirea aceea din ochi, zâmbetul, să vezi asta și să fi fericit, să știi că ți se datorează ție. Dar nu cred că tu cunoști senzația. Nu cred că tu cunoști iubirea. Ca un băiețel micuț, ai întâlnit o fată și ți-a plăcut, tu ai crezut că e iubire. The end.

26 aug. 09:20 pm

Fără sens, fără rost. Zilele continuă să treacă, eu continui să fiu așa de... ireală. Nu mai contează nimic, nu mai mă încălzește nimic, nu mai mă simt satisfăcută de nimic. Un gol plin, un plin gol, ceva care se evidențiază prin absența vieții. Nu cred că se poate observa, nu cred că poate conta și nu cred că se poate face ceva. Doar, nu știu cum să explic, nu știu cum această rutină mai mult sau mai puțin plăcută a început să-mi fie aproape indiferentă. E praf și pulbere, ca și cum nu aș fi, ca și cum nimic nu ar fi, ca și cum soarele nu ar strălucii. Inutilă. Inutil. Fără sens, fără rost.

25 aug. 12:11 am

  Se simte ciudat. Plat. Da, se simte atât de plat, atât de... trist. Evident, nu varianta aceea frumoasă și atrăgătoare de plat, ca cea la care râvnesc să ajungă telefoanele din ziua de azi, ci acel plat turtit. Un plat care a fost cândva o formă perfectă, sferică, mare și solidă care plutea protectoare și liniștită deaspura unui ținut fericit. 
  Nu știu, nu-mi găsesc cuvintele. Nu știu cum aș putea să spun asta, cum aș putea să descriu asta, cum aș putea să transmit asta. Așa că scriu câteva rândulețe, îmi descriu sentimentele, emoțiile. Ce va urma? Nimic, știu asta. Acea formă plată se va evapora. Ca fumul. Ca fericirea.

în continuare

Ceva. Nu știu ce, dar, cu siguranță, ceva.
Vroiam să-mi închid blogul. Motive multiple. Bănuiesc că mai are de așteptat. 

Lumea mea devine... ok. Nu mai mă simt singură și neînțeleasă, cel puțin nu atât de tare. Totul a devenit, pentru puțin timp cred, așa cum ar fi trebuit să fie. Și deja începe să mă speria ideea că am realizat că e bine. Acum chiar am senzația că o să mă lovească ceva pietre în cap ca să se revanșeze soarta.
Nu, de fapt, cred că găsesc suficiente lucruri care sunt al naibii de proaste. Doar că asta pe un anumit plan. Lucruri bune pe un plan, lucruri rele pe altul. Poate nu se va întâmpla nici o catastrofă?
Baaa da. Se va întâmpla. 
În altă ordine de idei, blogulețul meu o să își mai ducă zilele o perioadă. Are vreo 4 ani. Asta e al naibii de mult. Deci da, să vedem, poate mai facem niște schimbări. De design. Nu de altceva. În fond, începe să nu mi se mai pară așa de groaznic faptul că nu am cititori. Oricum, nu aș avea timp să-i păstrez (gen comentez la ei, comentează la mine, împărțim biscuiți virtuali și tot felul de chestiuțe prin care omuleții cerșesc comentarii și altele). Un nou început. O nouă continuare. Un nou sfârșit. Ceva. Nu știu ce, dar, cu siguranță, ceva.

Fără rost

Și? Zi-mi, sunt bune toate?

Nu, n-are importanță, ai dreptate.

Șșș, nu te supăra! Nu e vina niciunuia dintre noi.

Eu trăiesc. Am rămas fără ciocolată. Fără mine. Fără tin timp. Tu?

Crezi în coincidențe? Eu nu.

Păi sunt atât de multe lucruri. Nu ai înțelege.

Nu, serios, nu. Nu vreau să-ți spun, nu aici.

Vroiam doar să știu ce crezi tu. Dacă sunt nebună sau nu.

Ai dreptate. Iar. Tu ești cel nebun. Sau preferi „cea”?

Nu, nu „cea nebun”, ci „cea nebună”.

Hotărăște-te odată. Nu ai toată viața la dispoziție.

Crezi tu? S-ar putea să fie mai lungă de atât.

Am obosit și mi-e somn. Vreau să dispar.

Nu e atât de ușor. Unde m-aș duce?

Aș vrea unde nu ești tu. Unde nu e nimeni. Unde nu sunt eu.

Eu nu sunt în prea multe locuri. Nu pot să caut după criteriul ăsta.

Nu mă băga în seamă, bine? 

Mă întorc după ora-ți de culcare...

8

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?

O infinitate.

Secunde, minute, ore. Infinit.

  Secundele trec. Minutele, orele. Timpul nu încetează să treacă. Încet, distorsionat. Secundele par ani. Minutele, orele, sute. Așteptarea e insuportabilă. Mi s-a spus că nu are rost. Că aștept un om care nu are să mai vină. 

  Totuși, eu știu. Știu că va venii. Poate nici el nu își va da seama. Nu va fi ceva planificat. Nu se va gândi. Doar, instinctiv, spre mine. Poate va fi într-o zi în care pleoapele îi sunt prea grele și ochii prea roșii. Va porni la drum, nici el nu ar ști unde. Dar s-ar trezi. După secunde, minute, ore, trupul său își va găsi drumul spre al meu. Și apoi nu ar ști ce caută acolo. Atât de confuz. Atât de adorabil, de el.

  „Nu știu ce fac aici. Eram în drum spre casă și

dintr-o dată sunt aici.“

  „După atâtea reclame nu ai reținut? Acasă e unde ți-e inima.“ O mică pauză de gândire. Cred. Poate se va preface. Îngândurat.

  „Inima mea e la tine.“ Va suna bine. Parcă o voi simți cum bate. Tare, neîncetat. Pentru mine. Dar...

  „Ai venit s-o iei înapoi?“ Nu mă voi putea abține. Va trebui să știu. Va trebui să mi se spună că nu.

Ham-ham.

Ok, deci...

Se pare că unii consideră că psihopații cu multe crime la activ sunt mai nevinovați decât câinii. Un subiect de-a dreptul adorabil și fără rost pe care-l voi aborda azi cu ceva ironie. 

Specific din start că sunt posesoare de câini. De când eram mică am avut un câine. Îmi stă în fire să-mi apăr cel mai bun prieten. Așa că dacă are careva altă părere, este bine-venit.

Treaba stă in felul următor: „Nu e vina psihopatului că a avut traume în copilărie, așa ca nu fiți răi cu el“ și „Câinii sunt xyz și trebuie eutanasiați“.

Pentru că e atât de greu să te gândești că un câine nu a fost traumatizat și e în natura sa să fie agresiv. Dar e așa de ușor să te gândești că un criminal psihopat oarecare a avut o copilărie grea, ca altfel ar fi fost un om minunat.

Un câine un câine. E simplu. Dacă a întâlnit cinci oameni la viața lui și patru dintre ei au aruncat cu pietre, l-au bătut fără un motiv și a cincea persoană s-a uitat încântată, nu, nu va fi un îngeraș. Înregistrează că umanitatea e odioasă și-și face un sistem de apărare împotriva ei. Nu e masochist, nu o să permită să i se mai întâmple asta (pare cunoscut?).

Un câine nu o să muște niciodată mâna care l-a hrănit (nu intenționat), în schimb un psihopat, UN OM, ar face-o fără remușcări. 

În concluzie, nu. Un câine e îndreptățit să urască oamenii care i-au rupt picioarele. Corectitudine, cel puțin. Dacă ai de gând să-l aperi pe X gândindu-te la scuze, încearcă să aplici același principiu și lui Y, înainte să-i faci rău. 

Și când mai întâlniți un puradel care se distrează chinuind un animal, vă rog, opriți-l. Aia e formarea a doi psihopați. Suntem prea mulți pentru a avea nevoie de concurență.

Me, Myself and I

O provocare bine-venită de la Vioreld, mai ales că activitatea mea prin blogosferă a cam scăzut, cheful a continuat să fie pe minus și buna dispoziție la fel.
Așa că eu trebuie să spun treizeci de lucrușoare despre mine. Ceea ce e al naibii de mult și nu știu ce aș mai putea aduce nou într-un blog pe care-l am de la 13 ani. Sau sunt 14?
  1. Cred cu tărie că cel mai important lucru este familia. Cea mai importantă comunitate.
  2. Îmi plac poveștile, sub orice formă: cărți, filme, seriale, melodii „profunde”, poezii, bloguri. De asemenea îmi place să-i ascult pe alții.
  3. Îmi cam place matematica. Pentru stabilitatea ei.
  4. Și, clișeic, îmi plac dulciurile. Mult. Și chestiile care se ronțăie: cipsuri, pufuleți, etc. 
  5. Urăsc nedreptatea, de mică o urăsc. Și-mi amintesc parcă de un episod din Pisoiul Eek din care nu am văzut niciodată mai mult decât începutul, din cauză că protagonistul albastru fusese acuzat pe nedrept. Și mă frustrase așa tare, încât refuzam să iau parte la o asemenea nedreptate.

  6. Sunt teribil de timidă. Nu în sensul că nu am curajul să vorbesc cu X, ci în sensul că nu am curajul să mă duc singură la magazin și să cumpăr o pâine. Deci în halul ăsta de rușinoasă.

Zâmbăreție :)

Mnu. Nici azi, nici mâine. 

Nici săptămâna viitoare. De fapt, niciodată. 

Exact, niciodată!

  Din categoria: texte motivaționale.

  Aș putea să mă plâng în continuare de ce groaznică e viața, de ce groaznică e vara asta, de ce groaznic e totul din jurul meu și ce groaznic mă pot simții. Dar nu are nici un sens, nu-mi rezolvă nici o problemă și, ei bine, e complet de prisos. Aș putea totuși încerca să ignor asta.
  Oricum, știu că nu sunt o persoană bună. Nu pe de-a-ntregul. Dar încerc și eu. Să fiu mai bună. Să-mi depășesc condiția. Să îmi permit să țintesc cât mai sus cu putință, din așa de multe puncte de vedere.

  Știu totuși că, oricât de rău ar fi acum, va venii cu siguranță o vreme și mai rea. Pentru că, na, acum sunt cel mai bine: adolescent prost care nu e nevoie să facă nimic pentru a primii aproape totul, nu are grija zilei de mâine, ș.a. Ehm, restul micuțelor chestiuțe care mai vin pe drum, obstacolele care par al naibii de colosale, dar care, cu trecerea timpului, devin stupide, ele sunt doar niște condimente prea insesizabile pentru cei ce nu sunt protagoniștii respectivei povestioare. 
  Deci, moto-ul meu nu e „Zâmbește, mâine va fi mai bine”, ci „Zâmbește, mâine va fi mai rău” sau „Zâmbește, mâine ar putea să înceapă un adevărat iad în fața căruia dramele de azi ar fii floricele colorate, ar putea să-ți cadă un meteorit pe calculator (da, știu, trist), ai putea să nu mai fi binecuvântat cu cele două picioare de care te plângi mereu că se lovesc de toate, etc. Așa că zâmbește naiba odată!”, „Zâmbește cât ai cu ce s-o faci!”, „Zâmbește, ar putea fi ultima ta ocazia”, etc. 
  Fi fericit. Mereu se poate mai rău. Absolut mereu. Las la imaginația ta ce s-ar putea întâmpla de mii de ori mai rău decât ce se întâmplă acum, cu tine, de te face să nu zâmbești cât poți de tare.

Și acum am dispărut. Mă întorc, iar, după ora-ți de culcare. 

Pauză. Inspir. De la capăt.

Dacă așa arată dragostea, 
vreau rolul de vrăjitoare rea și insensibilă înapoi,
mulțumesc.

Remember?

Câte cuvinte ar fi trebuit spuse? Și câte ar trebui retrase?

E complicat, mereu va fi.

Hai să ne întoarcem înapoi în punctul X, să alegem să ne întoarcem la stânga, nu la dreapta. Hai să facem asta. 

Sunt în același loc în care voi fi mereu. Sub o mică fâșie de lumină, dintr-un mic colțișor dintr-o cameră rotundă, cu un mic (și care scoate zgomote ciudate) lucru cu conexiune la internet. Sună frumos, fascinant, dar nu e. Și nu pot nimeri cum trebuie tastele. Chiar dacă știu cu exactitate locul lor, nu mă pot opri din a greși și a scrie „dub” în loc de „din”. Și vreau să înceteze. Îmi vreau înapoi controlul.

Mă simt la fel cum m-am simțit de fiecare dată. Deci, într-un fel nici nu mai contează. Nu mai contează cum mă simt, dacă nu e nici o schimbare. Când o să se oprească? Vreau să se oprească.

A devenit atât de greu să respir. Dureros, de fapt. A devenit dureros să-mi controlez respirația. Expresia. Lacrimile.

Nu voi ceda, știu asta. Am deja prea multă experiență pentru a ceda. 

Trebuie doar să-mi amintesc să respir.

^Ș-o melodie frumoasă.^

Azi - Serial favorit: Doctor Who.

Doctor Who.

Aka serialul care mă obsedează suficient de tare cât să-l revăd de preeeea multe ori.

Un ne-omuleț (care-și mai schimbă moaca sexoasă) călătorește în timp și spațiu într-o cabină telefonică albastră, mică la exterior și infinită la interior, numită T.A.R.D.I.S, adică Time and Relative Dimension in Space. Adorabil, nu-i așa? Ne-omulețul ăsta este un lord al timpului, Time Lord, foarte șmecher și cu prea multe sute de ani la activ, cu multe (&mulți) companioane (&companioni). PRIN TIMP ȘI SPAȚIU!  Serios, ce poate fi mai tare decât tot timpul și spațiul?

Doctorul se regenerează. Adică actorul se schimbă. Adică serialul poată să dureze zeci de ani, pentru că totul e ok. Oricum, a apărut prima dată în 1963. Și nu, nu e ca Tânăr și neliniștit. 

Are aventură și o grămadă de comedie, mult mai multă dramă, o grămadă de fantezie, ș.a.

Serialul are și o grămadă de spin-off-uri: Torchwood, care e o anagramă pentru Doctor Who, The Sarah Jane Adeventures - apăruse și la noi pe Cartoon Network, care ie pentru copiluți, K-9, care mi se pare că apăruse și el pe C.N. și cam atât, din secolul ăsta.

Și nu sunt detalii interesante, eu doar încerc să ocup cât mai mult spațiu ca să se vadă drăguț imaginile cu câteva din foarte multele planete super-adorabile. Sunt obsedată, știu. Am și motive.

Aaaa, am pomenit ceva de Șurubelnița Sonică? Cu „Ș” și „S” mari. E o șurubelniță sonică!

Oricum, wikipedia povestește mai bine.

Tot timpul și spațiul. Tot!

Bau!

  Nu aș putea să fiu vreodată vreo eroină dintr-o carte, dintr-un film sau serial. Pur și simplu, nu e rolul meu. Mai degrabă sunt tipa pe care nimeni nu o observă, care spune vreo cinci replici, maxim, și apoi e pierdută undeva prin decor.

  Sunt egoistă. Sunt egoistă și răutăcioasă, sunt slabă și enervantă. Sunt genul de personaj despre care toți ceilalți omuleți știu, dar nici unul nu este tentat să cunoască. Sunt în prea multe feluri.

  În fond, ce fel de protagonist ar plânge dacă i se refuză un pufulete?

  Cred că o să mă rezum la stăpânirea peste propriul meu ținut fericit. Cu sau fără fericeală, este ceva ce încă îmi aparține, indiferent de dezastrele naturale prin care l-am târât.

  Dar mi-aș dori... să fiu altfel. 

Acum mă târăsc înapoi în colțișorul camerei mele rotunde. 
Mă întorc după ora-ți de culcare...

Cum rămâne, nu?

   Și de momentul când eu am nevoie? Cum rămâne cu asta? Cum rămâne cu mine?

   Nu, lucrurile stau în felul următor: faci o alegere - greu, ușor, corectă sau greșită, o faci - și apoi rămâi la ea, fără răzgândiri, abateri, ușițe de scăpare, strecurări, fără râzgâieli și altele. Știu, e greu, dar e de datoria ta să ți capul sus (în fond, doar nu o să apară nimeni să ți-l sprijine așa că trebuie să te descurci pe cont propriu) și să faci lucrul pe care ai hotărât să-l faci, lucrul pe care l-ai considerat tu cel mai bun de făcut. 
   Adevărul e destul de „sub nasul nostru”: toți suntem pe cont propriu. Toți suntem antrenați să fim pe cont propriu și încurajați să continuăm cu orice le face slujba lor (a familiei, prietenilor) mai ușoară. În fond, pe cine te poți baza mai tare să aibă grijă de tine, dacă nu pe propria-ți persoană?
   Deci faci în felul următor: ridici naiba capul sus înainte să-ți înțepenească, te ridici din colțul în care te lamentezi și ai grijă de tine. În orice fel consideri tu că e bine, îți înfrunți trecutul, demonii, fără regrete, îți ți piept problemelor și îți înfrângi... orice chestie te oprește din a trăi. 

   Cum rămâne cu mine? De asta trebuie să mă ocup eu. Așa cum fiecare trebuie să se ocupe de sine. 
   Cum rămâne cu mine? Cum a rămas întotdeauna. Sunt bine chiar și atunci când nu sunt. Nu știu dacă din cauză că sunt o vrăjitoare fără inimă sau pentru că sunt într-atât de încăpățânată, dar pentru vals e nevoie de doi. 

Pentru. Foc & culoare.

Despre omuleți, despre marțieni, despre steluțe și despre, da, nominalizații testamentului metaforic, partea I

Pentru toate dățile când ne-am comportat prostește, pentru toate cele în care am fost noi două, nesăbuite și fericite, pentru toată iubirea aia ce părea să fie emanată din toți porii.

Pentru toate glumele, pentru toate completările, pentru înțelegerea și umplerea unui gol ce nici nu știam că e acolo, pentru lucrurile mici ce încă mi le mai amintesc.

Pentru toate zilele când mi-ai ridicat pixul de pe jos, pentru toate glumițelor pe seama ta, pentru tot timpul acordat și pentru că, nu știu, pentru că a fost așa.

Pentru toată naivitatea ta, pentru toate zâmbetele tale, pentru strălucirea din ochii tăi, pentru prietenia ta pe care nici nu mă gândeam că mi-o acorzi.

Pentru restul, da, ceva, câteva lucruri, câteva cuvinte, pentru persoanele care au venit și au plecat când eu eram prea mică ca să-mi dau seama de asta, pentru jucăriile pe care le-am împărțit și frunzele pe care le-am vândut pentru o monedă, pentru lucrurile astea. 

Pentru tine, pentru sentimentul plăcut de siguranță, pentru statornicismul tău, pentru inima ta mare și sufletul tău curat, pentru toate lucrurile pe care le-am învățat de la o prietenă așa de așa. Și, era să uit, nu în ultimul rând, pentru faptul că ești teribil de băgăreață.

Ceva, altceva, încă ceva

  Mi-e dor.
  Nu mă, nu de tine! De ciocolată. Când tu nu ești aici, mă consolez cu ciocolata. E aproape la fel de delicioasă ca tine. Dar acum nu mai am ciocolată. Așa că dacă ții la sănătatea mea emoțională, fă-mi rost de ciocolată! Ciocolată-ciocolată-ciocolată!!!!

  Ce mai faci? Bine? Ok, mie mi-e somn. Nu, nu mă culc, de ce să fac asta? Așa și? Dacă ți-e somn trebuie neapărat să dormi? Am treabă de făcut și viață de trăit, nu am timp de dormit! Ha, rimează! Sâc, ce spui de asta?! Deloc impresionat, ăh? Tu chiar crezi că ești mai bun decât mine? Ce, la versuri? Nu mă face să râd! Vocabularul tău e mai mic decât cel al unei broaște țestoase! Uf, dar mult îți mai place să te lauzi! Dar ghici ce, eu câștig! Evident, pentru că tu ești mort și îngropat de mult, iar eu sunt mega adorabilo-egoistă și mă desemnez singură câștigătoare. Ceva de obiectat? Bănuiam eu. Hai că eu o șterg de aici. Mă-ntorc după ora-ți de culcare.

  Cum e să dai replay la o melodie care nici măcar nu-ți place?
  Nu, nu, nu. Am o întrebare mai bună: Eu ce ar trebui să fac? Sau să zic, să gândesc, cum naiba ar trebui să mă comport? Cum te-ai simți tu în locul meu? Cum te-ai simți știind că nu contezi atât de mult precum ți-ai fi dorit, că nu reprezinți o prioritate, că nimănui nu-i pasă dacă ești fericit sau nu, că nimănui nu-i pasă de tine. Și na, nu e ca și cum ai vrea să te iubească toți. Doar cineva, nu? Dar în lipsa singurului lucru pe care-l vrei, restul pur și simplu își pierd din importanță.

  Punctul următor: M-am apucat de citit o carte... și da, nu e așa mare lucru, dar îmi place respectiva carte. Și simțeam o oarecare nevoie să spun asta. Dap. 

  Și ultimul punct: tumblr-ul meu (aka locșoru' meu de descărcat - al doilea, de fapt):

http://addads.tumblr.com/