Și, pe bune, sunt atâtea lucruri care ar mai fi trebuit spuse...
Ok, deci... încrederea.
Ce cred eu despre încredere.
Ok.
Cred că încrederea nu se câștigă așa cum iți câștigi pâinea (varianta cinstită și cu frică de Împărăția Sa - Regele Elfiilor). Cred că încrederea se dobândește. Cu timp, sau fără timp.
Pentru că nu alegi în mod conștient în cine să ai încredere și în cine nu. Inima alege. Sau mă rog, chestia aia mai irațională din tine.
Pentru că „vezi” cu inima că Xulescu îți inspiră încredere, pe când Yulescu, nu. Și nu prea contează dacă Y a făcut mai multe chestii bune decât X, cât timp nu poți să procesezi asta.
Și chiar dacă creierașul îți spune ca Z nu merită, ajungi să te atașezi de Z și să-i acorzi involuntar încredere. Și, atunci când se dovedește că părticica inteligentă din tine a avut dreptate și că tu de fapt, în timp ce îți spuneai că nu-ți pasă, că nu te afectează făceai fix opusul, realizezi că e prea târziu.
Încrederea... e direct proporțională cu timpul. Asta cât timp nu se strecoară cât-o boacănă sau câte vreo chestiune memorabilă mai cretină din partea unuia, care să cutremure... micuțul univers.
Și, într-un fel, încrederea se primește de-a gata.
Unii primesc mai mult, alții mai puțin. Și de aici e cam ca viața: fiecare luptă cu resursele pe care le are ca să ajungă undeva bine.
Nu, nu te induce singur în eroare: sunt rare cazurile în care încrederea asta a ta valorează așa de mult, încât ar fi un premiu la un concurs. E doar o perspectivă.