luni, 25 martie 2013

Ș'acum ce?

Nu știu, sunt aici. Iar. În colțișorul meu micuț, în ținutul meu fericit, în basmul meu urban. Sunt aici. Și e frustrant, multe lucruri sunt frustrante, multe, poate prea multe. Dar, ca de obicei, soarele va continua să răsară, indiferent de obiecțiile mele.
Mi-aș dorii, aș visa, poate aș și schimba. Aș face ceva, cu siguranță. Dacă aș putea. Sau dacă aș vrea îndeajuns de mult încât să pot.
Și când inima mi-e frântă, ce e de făcut? Ce pastilă trebuie luată? Ce butonaș trebuie apăsat? Ce cuvinte, ce acțiuni? Nu, iubire, nu. Nu e suficient. Vreau mai mult. Mereu o să vreau mai mult.
Știu, și mie îmi pare rău pentru tine. Dar sunt egoistă și sunt fată. Sau ceva asemănător. Oricum, voi fi veșnic nemulțumită și nici o acțiune, oricât de strălucitoare ar fi ea, nu te-ar putea ajuta să răzbați victorios. Să-ți dai viața pentru mine? Meh, se poate și mai bine. 
În concluzie, inimioara mea de piatră, frântă sau nefrântă, dar, cu siguranță, deloc sensibilizată, va continua să ceară mai mult și mai mult. Până când? Până când o să te saturi și tu. 
Sunt în continuare sceptică. Și, ei bine, sunt și teribil de pesimistă. Da, uite, în final recunosc că realismul meu tinde ușor spre pesimism. Doar doar ușor. Poate din această cauză nu am încredere în nimeni și nimic. Pentru că sunt pesimistă. Poate...
Poate am doar nevoie de portița mea de scăpare. Funia mea. Scara mea. Ceva, acolo. 
Altceva? Îmi aștept vacanța. Curând, destul de curând. E primăvară, așa că face așteptarea a fi mai suportabilă. Și, în săptămâna aia „altfel” o să fie... cu siguranță, ceva. Sper doar să fie frumos afară, măcar atunci. 
Cică mâine ninge. Cică mâine nu merg la școală. Nu mă deranjează. Chiar deloc.
Acum o să mă retrag frumușel să-mi fac unghiile cu aceeași ojă pe care am folosit-o acum două săptămâni și care-mi șade în continuare intactă. Singurul factor distructiv e faptul că... deh, unghiuțele mai cresc. Dar pentru mine e di'ta mai minunea să-mi reziste o ojă mai mult de o zi - două. Nu de alta, dar am obiceiul de a-mi înfige scumpele mele unghiuțe în orice prind. Unghiuțele și dințișorii. Ce pot să spun, sunt un canibal mai primitiv, de fel.

Nope, nimic coerent. Poate mâine. Nu am timp. Da, da, știu, timpul - eterna problemă. Și tot nu e ca și cum mi-ar simții cineva lipsa. ;;)

duminică, 17 martie 2013

nu știu.


Oamenii sunt ipocriți și falși. Toți. Și eu m-am obișnuit cu asta. Dar voi v-ați obișnuit cu voi? Dacă nu, atunci încă mai e timp pentru o schimbare. Dacă da, atunci e nevoie neapărat de o schimbare, doar ai ajuns să fi fals și cu tine însuți. Oricum ar fi, schimbarea e bine-venită. Oricum ar fi, schimbarea aceasta nu se va întâmpla. Așa că o să rămânem la idei filozofice de doi bani, incomplete, vom visa în continuare la o lume mai bună, îi vom înjura pe cei pe care-i considerăm vinovați pentru toate relele, fără să venim cu o soluție, chiar și ipotetică, și fără să mai vedem lucrurile bune care ne înconjoară. Doar suntem oameni, nu?

M-aș scrie în scumpul meu jurnal, în caiețelul meu micuț cu spirală, dar nu mai există. Așa că o să fac acest lucru aici. În fond, nu am nimic de ascuns. Nici o crimă. Încă.
Și totuși de ce? De ce, de ce? De ce continui mereu să mă întreb de ce?
De ce păsările zboară? De ce e cerul albastru? (ha, eu știu de ce e cerul albastru!) De ce e soare? De ce e ploaie? De ce ziua e zi și noapte e noapte? De ce timpul este în halul ăsta de relativ? De ce nu este suficientă iubirea? De ce azi? De ce nu mâine? De ce nu pot da timpul înapoi sau înainte? De ce mere, de ce pere? De ce?
Nu știu.
Ok, încep mâine. Poate... mă trezesc mâine...
Pentru că, știi, e aceeași chestie. Așa că mâine îmi voi lua cu siguranță viitorul înapoi. Dar și mâine o să existe un mâine.
Pentru că azi... sunt depășită. Azi nu știu. Poate mâine o să știu. 

joi, 7 martie 2013

Joi. Nu o suport.

Îmi place primăvara. Iubesc primăvara. Îmi place soarele, îmi place mult.
Vreau să fie mereu primăvară. Și vară. Le vreau pe ambele simultan.
Vreau vacanță.
Am nevoie de vacanță.

Și uite-mă iar aici, cu caietele de fizică și chimie în față. În loc să învăț sau să-mi fac temaaa... Ufff! Nu-mi place! Vreau primăvara! Nu, nu! Vreau vacanța de primăvară. Și pe aia de vară.
Sunt destul de îngrijorată acum, din mai multe motive mai mult sau mai puțin stupide. Sau motivante.  Sau poate e doar o stare care m-a cuprins din cauză că soarele s-a hotărât să se ascundă printre nori. Oricum ar fi, am neapărată nevoie de unele chestii și de unele... asigurări.
Sunt instabilă, mai nou. Azi sunt teribil de descurajată de fiecare chestiuță minusculă. Ieri, ieri, ieri, eram cam criminală și, puțin, sinucigașă. Alaltăieri fusese o zi mai acceptabilă. Și lunea trecută mi-a plăcut mult. Poate din cauză că îmi fusese dor de primăvară.
Nu știu dacă am mai fost așa și în trecut, nu știu dacă sentimentele sau toanele mi-au mai afectat atât de tare acțiunile și comportamentul. Este ciudat. 
Insensibila de mine a devenit hipersensibilă. 
Nu, pe bune. Sunt teribil de insensibilă. Sunt dăți în care dacă-mi dai cea mai catastrofală veste, care mă afectează în mod direct, eu să nu am nici o treabă, poate chiar și râd. Alteori, mai des, se pare, din motive total stupide, încep să plâng fără oprire. Și când spun motive stupide, mă refer la lucruri cu adevărat minuscule: gen din cauza duratei unei piese de teatru sau interzicerea-mi unei acțiuni spontane, de moment, pe care oricum nu aș fi făcut-o. Sau faptul că am mâncat prea mult. Sau prea puțin. Sau cam așa ceva.
În concluzie, cred că primăvara, anotimpul meu preferat, mă dă peste cap. Sau ceva mai mult

duminică, 3 martie 2013

Hopeless

Visele și speranțele mele

Cred că am fost destul de mirată când am ajuns la concluzia că nu știu dacă am vise sau speranțe, că nu știu care sunt. Că nu am. Nimic profund și, știți voi, măreț. Doar chestii superficiale: o notă bună la o materie rea, o notă bună la o materie bună, poate să fie soare mâine și poimâine să mere.
Nu îmi pasă de dispariția balenelor sau de stratul de ozon, nu dau like-uri și share-uri pe facebook cu speranța că va salva nu știu ce cimpanzeu/om/rață de la moarte. Nu mă implic în acțiuni de voluntariat, nu ridic o hârtie de pe stradă dacă o văd acolo. 
Sunt cam insensibilă.

Nu am vise sau speranțe. Îmi doresc doar o oarecare libertate. Libertatea de a putea face lucruri spontane, fără să erupă vreun vulcan în urmă. Libertatea de a face o baie în razele soarelui în rarele momente în care se poate.
Nu știu. Nu am vise sau speranțe. Dacă o să mă întrebi mâine, voi zice că libertatea e supraapreciată.
Bineînțeles, m-ar încânta pacea mondială, dispariția foametei și a cancerului. Dar nu e ca și cum aș putea sau aș face ceva pentru asta. 
Doar... nu am vreun scop în viață. Nu o să ajung vreun fizician sau chimist celebru. Nici doctor. Nu o să salvez vieți. Nu știu ce o să fac. Nu am vise sau speranțe d'astea.

Poate voi continua. Until then, i'm hopeless.