sâmbătă, 29 decembrie 2018

Oglindă oglânjoară

  Sunt sigură că arzi de nerăbdare să știi de ce sunt aici acum. Sincer, și eu. Dar, îți voi răspunde cumva altcumva.
  M-am obișnuit, sau cel puțin încerc să mă obișnuiesc, în a scrie ceva, orice, o dată pe lună. Încă nu am depășit totuși stadiul în care mi se par penibile oricâte alte postări anterioare. Dar lucrăm și la asta.

  Și sunt atât de multe lucruri despre mine și în mine peste care nu am reușit să trec. Deci se pare că va trebui să trec prin ele ca să trec peste ele. Sau după. Sunt curioasă, oare, ce e pe de cealaltă parte a oglinzii?
  Nu mă (mai) cunoști. Mi-aș dori al dracu` de mult să te ajut în sensul ăsta, dar sunt la o răscruce. Un impas. Trebuie mai întâi să mă recunosc pe mine, în orice sens îți închipui, ca să reușesc să-mi formez o părere și despre mine, dar, și, ironic, despre tine. Chiar dacă poate îți este puțin dificil să înțelegi, dar tu ești o oglindire a mea. Iar motivul pentru care te văd eu defect e pentru că chiar eu s-ar putea să fiu.
  Nu, nu, nu înțelege greșit. Sunt mai completă decât oricând, mai ales pentru că acum sunt capabilă să accept ideea asta în sine. Hei, mi-am făcut și ochelari noi ca să te văd mai bine.
  Am descoperit cumva ce-mi doresc. Și nu m-am exprimat greșit de data asta, e un „ce” și nu un „cine”.
  Cine se aseamană se adună. Sau cine rezonează. Asta referitor la conceptul cum că ai fi o oglindire a mea. D-aia.

  Eu sunt diferită. Nu, nu față de alții, ci față de mine. Am păreri diferite în funcție de când mă prinzi.    Am concluzii diferite în funcție de cum mă prinzi. Azi ți-aș spune să fugi mâncând pământul, mâine ți-aș spune că singurul loc în care poți să fugi e după mine. Iar altădă, cine știe?

  Știi, poate ai dreptate cu ceva. Nu de alta, dar pe celălalt monitor am un serial pornit. Rămâi puțin pe fază, până-mi (re)găsesc cuvintele: Văd lucrurile (adică serialele) pe repede-înainte pentru că vreau să experimentez (văd) cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Vreau totul. Absolut totul. Iar apoi apare un serial pe care, uimitor, l-aș viziona cu încetinitorul, de mai multe ori, mai mult. Sunt seriale, filme, pe care simt nevoia să le savurez și să mă îngrop în ele, și seriale la care mă uit doar de dragul de a avea un zgomot de fundal. Și, sincer, ambele își au rostul lor.
  E ca o oarecare cafea pe care o sorbi cu lingurița pentru a o simți. Sau ca alta pe care o dai pe gât dintr-o nevoie egoistă.
  Cred că unele experiențe sunt acolo ca să deschidă drumul altora. Și alte experiențe sunt cele pentru care s-au deschis drumurile. Iar ele la rândul lor, deschid altele și altele.
  Lasă-mă să-ți reamintesc, dar, în definitiv, în poveștile noastre nu există finaluri, cu atât mai puțin finalurile fericite sau nefericite. Pentru că finalul unei... chestii, e începutul alteia. Sau începutul îneputului alteia.

  Mi-e atât de frică de atât de multe lucruri încât câteodată mă întreb cum reușesc. Inevitabilul este până la urmă... inevitabil. Iar ce are să fie, o să fie oricum.

  Hei, oglindo. Te rog din adâncul inimii mele metaforice, spune-mi. Spune-mi cine ești. Spune-mi ce vezi. Oglindește-mi existența. Inutilitatea ei e supraapreciată. Irelevantă. Util e ce zic și ce vreau eu să fie util. Nu-ți mai găsi scuze. Fă ce vrei și fă ce simți și combină-le. Aruncă-te cu capul înainte și găsește o utilitate reflexiei ăsteia. Câh.

  Hei, tu, oglindire a mea. Dă-mi. Dă-mi mâna și hai dracului să ne luăm viitorul înapoi.