timpul e o iluzie

Totul sau nimic

Totu sau nimic

Tot u sau nimic

Tot tu sau nimic

Doar noi.

Așa, deci.

Se pare că pe august am pus placeholder. 

Și e deja sfârșitul lui octombrie. 

Naiba știe când a mai venit și el.

Totuși, nu aș fi ratat asta pentru nimic în lume.

Încă nu mi-a ieșit din obicei să te tot caut cu privirea.

Dar, pentru că unul din subiectele recomandate a fost intitulat „paradoxuri temporale” dă-mi voie să-ți povestesc cum îmi afectează mie viața.

Vezi tu, eu îmi las mesaje pentru mine din viitor constant. Să-mi amintesc ce gândeam la un moment definit t. Și nu numai. Fac asta prin cele mai mici gesturi din viața de zi cu zi. Fac asta când zic că o să fie o săptămână bună sau când închid ușa cu cheia. Hei, apucă mesajul ăsta de care-ți zic eu să-ți amintești, ca să faci o analiză de caz și să aflăm și noi dacă a fost o săptămână bună sau dacă are sens să te mai ridici din pat să vezi dacă ai închis ușa. 

Comunic cu Ada din viitor de parcă am fi doua prietene vechi care se cunosc atât de bine, dar care se tot schimbă, ușor, ușor, cu trecerea timpului.

Ada din viitor, știe ea mai multe și a trecut prin mai multe, dar uită perspectiva Adei din trecut. Și în toată această metamorfoză firească, evoluție datorată trecerii timpului și acumulării de experiențe, poate mai pierde din vedere și detalii cruciale. 

Asta fac și acum. Îi reamintesc. 

Poate nu la asta te așteptai când ai auzit de paradoxuri temporale. Dar te asigur că Ada din prezent și Ada din viitor trăiesc în același timp și contează în același fel. 

timpul e o iluzie. iar iluziile dispar într-o clipită #profund #staudepreamulttimplamuncă #misescurtcircuiteazăcreierul #sunttristămaximchiardacănupare #lasă-măpapalamarevreaudistracțieșisoare

placeholder

de gest

La recomandarea cuiva, voi aborda un subiect puțin atipic formatului meu de scrieri ambigue pe toane. Asta pentru că sunt complet incapabilă să vin cu vreo idee când nu sunt plină de toate angoasele existențiale.

Cine plătește la prima întâlnire?
Și cine nu conștientizează că răspunsul e variabil și contextual?
Asta, așa, fără feminisme, patriarhisme, misandrisme, alte isme.

Mie, personal, pentru că altcumva înafară de subiectivă nu am cum să fiu, îmi pare o chestie strict de gest. Studii de caz:

Dacă avem o primă întâlnire în parc și suntem bine, ne distrăm, trecem pe lângă genul ăla de butic cu o ladă plină de înghețată de acum trei ani, ți se face poftă și vrei să îți iei una, chiar m-aș simți aiurea dacă nu m-ai întreba și pe mine dacă vreau sau chiar să te oferi să-mi cumperi una.
Iar asta intră la categoria gesturilor. Pentru că, dacă rolurile sunt inversate, aș face la fel. Iar o înghețată este, până la urmă, doar o înghețată. Nu e ca și cum nu îmi permit și eu, sau că fără invitația ta specială aș rămâne cu pofta-n cui, ci e pur și simplu gestul. Asta nu înseamnă că vreau să te sărăcesc de 5 lei, sau că accept sau că refuz, ci gestul.

Deci, în urma exemplului de mai sus, un prim factor în răspuns, este prețul și locul.
O masă la restaurant e mai scumpă, eventual nici nu cred că e de indicat.
Un bilet la film e redundant, la fel ca prezența ta lângă mine în timpul lui, că nu e ca și cum putem comunica în vreun fel. Sau da, dar, știi tu, nu e indicat.
Dacă e un loc fancy, gen primă întâlnire în Paris cu un avion privat, nu-mi fac eu credit pentru asta, nici să mă bați. Nu că e un scenariu realist, e mai mult vorba de hiperbola în sine, dar dacă ai pretenții pretențioase, eu nu mă bag, man.

Mi se pare important ca o primă întâlnire să aibă loc într-un mediu relaxant cu un buget minim. Pentru tatonare a terenului, incurajarea discuțiilor și pentru a vedea compatibilitatea. Nu mă înțelege greșit, m-aș băga la sărit cu parapanta, dar asta m-ar face să vreau să mă combin cu ea, nu cu tine.
Dar acum depinde de fiecare cu ce vor să atragă pe cine vor să atragă.
La un restaurant, mi se pare complet în regulă ca fiecare să-și plătească partea. Pe de altă parte, există și gestul ăla drăguț de făcut cinste cu un desert împărțit.

Al doilea factor relevant este gradul de apropiere. Este o primă întâlnire între oameni ce erau deja amici, prieteni, apropiați în vreun fel? Sau scopul ei în sine e doar să vezi cine-o fi și ăsta/asta? Primă întâlnire la primă vedere?
Acum, scuză-mă, dacă în trecut am împărțit beri și ne-am mâncat biscuiții unul altuia și dintr-o dată ajung 5 lei in discuție, ca o problemă de viață și de moarte, e nițel aiurea. Asta în ambele ipostaze: dacă ceri sau dacă refuzi să primești.
Depinde. De tine, de cealaltă persoană, de dinamică, de dacă vă simțiți bine, de dacă vrei să-l/s-o cumperi sau vrei să faci doar un gest, sau vă vorbiți, sau mai știu eu ce.

Bine, mai sunt și alți factori, dar deja m-am plictisit de subiect. De mai multe paragrafe.
Cert e că dacă tipa cere, e al dracu de urât. Dacă tipu oferă, e frumos. Dacă tipa accepta sau nu, e altă treabă. Sunt cazuri și cazuri. În care tipa vrea nu știu de locație jmekeră și se așteaptă ca bărbatul să plătească. Dar dacă genul acesta de probleme prea ușor de rezolvat te privesc pe tine, schimbă-ți cercul de oameni.

Cine plătește la restul întâlnirilor?
Ei bine, asta e întrebarea supremă.
Răspunsul: depinde. De altele de data asta.

Nu mai încerci să creezi o imagine mai bună/diferită despre tine și nici nu ar mai trebui să fii constrâns de nu știu ce convenții sociale.
Comunică, vorbește, și, important, verifică compatibilitatea. Poate nu vrei să prinzi ranchiună că peste două luni ai cheltuit mai mult decât ai făcut. Sau să te simți vinovat că profiți. Sau mai știu eu ce. Stupid și superficial, dar trebuie să fie ceva de comun acord cu care toată lumea să fie ok. În traducere liberă: compatibilitate financiară să zicem.

Putem continua să dezvoltăm subiectul și să prezint situația ipotetică în care există o diferență substanțială între venituri. Dacă vrei în vacanță în Maldive, pentru tine e un chilipir, pentru cealaltă persoană sunt economiile de prea multe luni, ori nu mergeți împreună, ori te bagi și tu la contribuție. Dar, dacă vrei în vacanță în Maldive și tu nu îți permiți decât o supă la plic, nu transforma pe cealaltă persoană în bancă personală. Bine, decât dacă nu asta era ideea de la bun început, chestie în care, scuze boss, nu mă bag.

Personal, îmi place să mi se facă cinste, pentru că de prea multe ori nu sunt și eu decât o fetiță normală. Prea mult timp am tot refuzat, lucru care a deranjat. Știi tu, vrei și tu să cumperi o amărâtă de înghețată și fata nu te lasă, cică poate să fie frustrant. Acum, sincer, nu știu ce să zic. Am început să mai accept ocazional, tot de gest. Pentru că e un gest frumos și să accepți câteodată un hatâr.
Iar chestia cu făcutul cinstei, sorry, man, este complet unisex.

cumintem împreună

- Sunt cuminte
-  Cumintea cui ești?
- Cu mintea ta. Dansăm împreună.

Mai departe

Seriale proaste din anii 2000, de dragul copilăriei și adolescenței și relaxarea neuronilor prin comă indusă.
Și redescoperirea unui sens.

Am mai avut perioade de tranziție de genul.
Când eram mică, să zicem 14 ani, aveam convingerea că totul se întâmplă cu un motiv. Dar nu cu orice motiv, ci pentru a învăța eu ceva din asta. Eram eu în centrul universului și mă gândeam că experiențele rele au un rol educativ.
Bine, după m-am mai deșteptat. Nimic nu se întâmplă cu un scop, cu atât mai puțin cu acela de a te educa pe tine. Shit happens. O grămadă. Nu există sens sau destinație.
Dar, apoi... hei, dacă tot se întâmplă prostii și chiar dacă ăsta nu este totuși scopul lor, poate putem să le dăm noi utilitatea asta, chit că fabricată. Ce poți învăța? Culege și alege și socotește și dă-ți seama ce poți face să-ți îmbunătățești experiențe viitoare.
Și, eventual, continuă. Adică, nu te limita doar la poveștile tale, învață și din ale altora. Bine, asta e mai tricky. Cred că pentru a reuși să alegi informații utile din experiențele celorlalte persoane, trebuie să te implici cumva în ele. Să-ți pese, să te deschizi și să ți se deschidă. Știu că sună a bullshit, chill.

Să trăiască romgleza.

Acum nu știu ce să zic. Știu ce mă macină și știu că nu există o soluție. Știu că nimic nu e real, totul e o iluzie. Știu că oamenii nu sunt reali. Nu știu câtă speranță există, totuși, dar sunt dispusă să îi mai acord o încercare.
Și, cine știe ce voi învăța din asta?

sunt infinit

Îți amintești, nu?

Ori o iei la dreapta... ori nedreapta. Dreapta nedreaptă. 

Forme fără fond.

Stai, cum era aia? Că cele mai bune momente sunt fără public, fără alte chestii asemănătoare?

O clipă de infinit. 

Și o completă siguranță de nesiguranță. 

Acel moment transformat prea în amintiri nu a fost o amintire la momentul lui. A fost o realitate. Și știam mai bine decât crezi că clipa aia piere într-o fracțiune de secundă.

Și nu înțeleg cum funcționează timpul, de ce se scurge într-o direcție și nu în alta, de ce nu se scurge în toate, de ce nu e la fel de infinit ca mine? 

Noi mai mult nu existăm decât existăm. 

Se scurge tot timpul înainte să ne naștem și tot timpul de după ce murim, iar viața noastră e la fel de scurta ca clipa aia de infinit. 

Iar totul, prea totul, inclusiv momentul ăsta aproape irelevant, devine o poveste. Unele povești contează, altele nu, unele sunt povestite, altele nu. Unele uitate, altele obsedante?

Poate nu există nimic pe bune.

Cât de tare aș opri timpul în loc? Și pentru ce? Pentru o privire? O privire de milioane sau o privare de real?

Iar clipa aia afurisită, care e ca un început de basm pentru copii, dar care cu siguranță nu se aseamănă în veci cu vreunul.

A fost o dată ca niciodată.

Vezi tu, a fost așa de efemer încât ai fi putut jura că nici n-a fost, că ți-ai imaginat.

Dar apoi, dacă nici n-a fost, atunci de unde vine și unde se duce? Și, mai important, unde te duce?

Cred, te duce în căutarea altor clipe infinite. Ca niște miraje colorate. 

Amintește-ți.

Sunt suspendată într-o incertitudine poetică. Urăsc timpul.

gen eu gen ie

Tu geniu
Eu genie
Eugenie

Te-aș pune la curent cu noile întâmplări întâmplătoare, dar adevărul e că nu am chef.

Nu îmi mai este frică. Nu-mi mai aștept pianul ăla afurisit să-mi cadă din cer. M-am aruncat eu cu tot cu el, cu capul înainte și fără să-mi iau nimic înapoi.

Dar momentan nu mai am o acasă și totul mi s-a înstrăinat.
Și tot momentan mă simt singură cuc și la fel de momentan, sper, nu sunt dispusă să schimb asta, ar necesita să depun efort supraomenesc cu, probabil, o recompensă substanțială, dar imposibil de conceput dată fiind situația. Face sens? Nici eu nu credeam.

Hei, lasă-mă să-ți amintesc o chestie. Oamenii sunt matematică. Sau ghicitori. Sau magie. Sau, nu știu, programare, spune-i cum vrei. Oamenii sunt matematică.
Majoritatea oamenilor sunt integrale nedefinite a căror constantă trebuie să o găsești. Sau ai un input aleator pe care-l tot bagi și observi ce output îți dă și tragi niște concluzii. Sunt crescători sau descrescători? Monotoni? Convergenți sau divergenți? Te face să vrei să te afunzi în ghicitoare sau nu? Odată ce rezolvi ghicitoarea, mai are vreun sens să-ți pierzi minutele cu ea? Limitele lor, punctele de inflexiune. Spune-mi, dacă mă apuc să te derivez și pe tine, ce-o să-mi dea? Ești același și când ești derivat? Devii un mare zero dacă te derivez o dată, de două ori, de trei ori..
Spune-mi, te poți integra? Dacă nu poți face măcar asta, cum de ai curajul ăsta de a pomeni de înmulțire? Cu cine?
Dacă ecuația ta super mega ultra pseudo complicată rezolvată dă zero? Dacă află universul că tu ești zero?  Hei, poate ai noroc. Poate eu sunt infinit. Poate ai norocul ăla de nedeterminare și zero ori infinit e orice vrei tu să fie sau orice zic eu să fie
Sau poate nu.

Poate am răcit și vreau să mă încălzești. Cu un bax de șervețele.
Deja văd în ceață.

numai vă drogaţ

Eu sunt furtună.
Și tu furtun.
Și nu, nu pentru că mă uzi, ci pentru că ești la fel de inutil ca orice alt furtun pe furtună.

Hei, am răspunsuri la toate întrebările. Răspunsuri care nasc alte întrebări. Răspunsuri care nasc alte pseudo-frustrări. Pot să-ți prevăd fiecare acțiune și fiecare gând, chiar înainte să le ai. Și pot și să mă înșel, ca o modalitate de a-mi perfecționa metoda.
E o oarecare magie prin jurul meu care te cam apără de uraganul ce stă de pândă.
Și o oarecare plictiseală.

Și sunt atât de plină de bullshit încât nici io nu mai știu ce e ce și cine e cine.

Dar e primăvară, chiar dacă mâine cică ninge. Și primăvara are aroma asta dementă de viață. Hei, ascultă-mă puțin. Ajută-mă. De fapt, citește-mă. Privește-mi cuvintele, întipărește-le în creier și închide-ți ochii. Inspiră. Sufocă-te. Expiră. Zgomotos. Ia niște guri de aer, eliberează-le înapoi. Pregătește-te de momentul în care o să-ți cer să te oprești în mijlocul drumului. Nu, stai. Fă-o. Oprește-te acum și în fiecare mică clipă ce urmează și-ți amintește senzația asta de libertate imperfectă. Aproape îi simți gustul. Oprește-te în mijlocul drumului, închide ochii, repetă pașii. Și apoi, când știi că nu ești deloc pregătit și nici n-o să fii vreodată, trage aer în piept și simte. Miroase a primăvară. Și a ideal. Miroase a viață, a mini-neîmpliniri, a maxi-speranțe, a perfecte-experiențe de primăveri.

Poate-s o romantică. Cu toate că, în ciuda aparențelor, mă foarte îndoiesc.
Dar, te asigur că sănătoasă la cap tot nu sunt. Dar, hei, asta o face distractiv, nu?

În altă ordine de idei, să mor eu dacă știu ce-am fumat. Dar am cam dat skip peste luna februarie (știi tu, în misiunea mea de a scrie ceva în fiecare lună), și de vreo 3 zile tot încerc să sap după ceva prin capul meu ca să scriu ceva câtuși de puțin citibil.

ce e în neregulă bă

Am intrat într-un cerc vicios a cărui scăpare nu pare să mai vină. Vezi tu, totul în lumea asta merge după câte un tipar. Sau, na, asta îmi place mie să cred. Să observ ceva ordine în haosul ăsta. Problema e că până acum mi-am identificat greșit tiparul, cel puțin în legătură cu asta. Trebuie să sparg cercul, iar în teorie știu cum, în practică, în schimb, nu prea. 

Totuși, schimbarea și tiparurile merg mână-n mână. Schimbarea e tiparul, sau cel puțin au o relație de simbioză. Sau altceva de ar suna complet pompos. Totul se schimbă, dar, în ciuda aparențelor, sunt de părere că oamenii nu se schimbă. Cel puțin nu în sensul clasic. Se schimbă contextul, se schimbă totul pe lângă ei, ceea ce-i forțează cumva să învețe și să pseudo- evolueze. Nu știu cât de bine sau rău e, știu doar că e cel mai previzibil lucru din lume. 

Știi, lucrurile rele, experiențele negative trec. Se schimbă. E o certitudine. Partea mai puțin bună, trade off-ul, e că asta se aplica și la lucrurile bune. Iar cum lumea, realitatea noastră e într-o continuă metamorfoză, trebuie să ținem pasul cu ea, trebuie să ne adaptăm.

Uite, sincer, lăsând la o parte aberațiile de mai sus pe care le-am scris acum cateva zile sau cât o fi trecut... 

Trebuie să-ți mărturisesc că mor de frică. Și nu știu cât poți înțelege, sper că mai mult decât mine, dar asta mi-e destul de definitoriu acum. Asta reprezintă noul meu tot. Și nu am nici o idee ce să fac. 

rezumat

• Mi-e atât de al dracu de dor. Și mi-e atât de al dracu de clar. Și mi-e atât de inimaginabil de trist. Și poate mi-e puțin și bine. Și mai mult frustrant. 
• Zarurile au fost aruncate.

• Și vreau să îți mai spun ceva totuși. Eu uit, dar nu iert. Deci, te rog, straduiește-te să nu-mi mai reamintești, pentru binele tău. Există lucruri, fapte, pe care nu le pot ierta, chit că aș vrea, care o să mă ... *sentimente negative* de fiecare dată când îmi amintesc. Știu că teoretic nu-mi permit această perspectivă. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e adevărată.

• Nimic nu e personal. Bine, cel puțin eu nu iau nimic personal. S-ar putea ca și extrema mea să nu fie tocmai potrivită, dar cu siguranță e mai bună decât a voastră. 

• Știi cum e când afli ceva nou despre cineva? Sau, mă rog, îți spune ceva nou, etc etc. Asta nu ar trebui să schimbe complet tot ceea ce știai despre persoana respectivă, ca în filmele cu proști. Nu ar trebui să-i rescrie eul, ci să-l completeze.

• Evidentul mă atrage și am sentimentul ăsta că pierd ceva primordial din vedere.
• Tu-mi ești ceva complet circumstanțial, în definitiv. Iar cumva, în lumina noilor evenimente a imaginii ăsteia distorsionate de ansamblu, totul se leagă și totul suge și nu mă face decât să râd toată ironia asta. 

• Azi dimineață am avut o mini revelație care acum îmi pare complet străină. Dar întrebarea rămâne tot aia.