Am intrat într-un cerc vicios a cărui scăpare nu pare să mai vină. Vezi tu, totul în lumea asta merge după câte un tipar. Sau, na, asta îmi place mie să cred. Să observ ceva ordine în haosul ăsta. Problema e că până acum mi-am identificat greșit tiparul, cel puțin în legătură cu asta. Trebuie să sparg cercul, iar în teorie știu cum, în practică, în schimb, nu prea.
Totuși, schimbarea și tiparurile merg mână-n mână. Schimbarea e tiparul, sau cel puțin au o relație de simbioză. Sau altceva de ar suna complet pompos. Totul se schimbă, dar, în ciuda aparențelor, sunt de părere că oamenii nu se schimbă. Cel puțin nu în sensul clasic. Se schimbă contextul, se schimbă totul pe lângă ei, ceea ce-i forțează cumva să învețe și să pseudo- evolueze. Nu știu cât de bine sau rău e, știu doar că e cel mai previzibil lucru din lume.
Știi, lucrurile rele, experiențele negative trec. Se schimbă. E o certitudine. Partea mai puțin bună, trade off-ul, e că asta se aplica și la lucrurile bune. Iar cum lumea, realitatea noastră e într-o continuă metamorfoză, trebuie să ținem pasul cu ea, trebuie să ne adaptăm.
Uite, sincer, lăsând la o parte aberațiile de mai sus pe care le-am scris acum cateva zile sau cât o fi trecut...
Trebuie să-ți mărturisesc că mor de frică. Și nu știu cât poți înțelege, sper că mai mult decât mine, dar asta mi-e destul de definitoriu acum. Asta reprezintă noul meu tot. Și nu am nici o idee ce să fac.