Ori o iei la dreapta... ori nedreapta. Dreapta nedreaptă.
Forme fără fond.
Stai, cum era aia? Că cele mai bune momente sunt fără public, fără alte chestii asemănătoare?
O clipă de infinit.
Și o completă siguranță de nesiguranță.
Acel moment transformat prea în amintiri nu a fost o amintire la momentul lui. A fost o realitate. Și știam mai bine decât crezi că clipa aia piere într-o fracțiune de secundă.
Și nu înțeleg cum funcționează timpul, de ce se scurge într-o direcție și nu în alta, de ce nu se scurge în toate, de ce nu e la fel de infinit ca mine?
Noi mai mult nu existăm decât existăm.
Se scurge tot timpul înainte să ne naștem și tot timpul de după ce murim, iar viața noastră e la fel de scurta ca clipa aia de infinit.
Iar totul, prea totul, inclusiv momentul ăsta aproape irelevant, devine o poveste. Unele povești contează, altele nu, unele sunt povestite, altele nu. Unele uitate, altele obsedante?
Poate nu există nimic pe bune.
Cât de tare aș opri timpul în loc? Și pentru ce? Pentru o privire? O privire de milioane sau o privare de real?
Iar clipa aia afurisită, care e ca un început de basm pentru copii, dar care cu siguranță nu se aseamănă în veci cu vreunul.
A fost o dată ca niciodată.
Vezi tu, a fost așa de efemer încât ai fi putut jura că nici n-a fost, că ți-ai imaginat.
Dar apoi, dacă nici n-a fost, atunci de unde vine și unde se duce? Și, mai important, unde te duce?
Cred, te duce în căutarea altor clipe infinite. Ca niște miraje colorate.
Amintește-ți.
Sunt suspendată într-o incertitudine poetică. Urăsc timpul.