Adică, serios, mai avea cineva senzația că bloggingul e relevant? Îmi amintesc cât de „cool” era acum 10 ani și ce drăguț era să-ți faci prieteni cărora să le comentezi postările și să-i obligi moral să o facă și ei. Și cum vorbeam noi pe Yahoo Messenger când se îngroșa prietenia.
Ideea e că nu pot să fac altceva înafară de a trage chiulul.
Și sunt de pe laptopul de muncă pentru că mă gândeam să mă uit pe niște loguri. Și în schimb intru aici, prima dată după mult timp. Dar am două comentarii anonime la ultimile 2 postări și vreo 200 de comentarii spam la chestii din 2014.
Eu mă plâng aici când am lucruri mai minore. Sau nu minore, dar nu majore, nu frământări de soartă și sens al vieții și nulitate existențială, ci doar când îmi exprim fatalismul referitor la probleme mai superficiale. Asta așa, ca să ofer o explicație pentru lipsa mea.
Mai pe scurt: când nu scriu cu lunile, e ori pentru că totul merge foarte foarte bine, ori pentru că totul merge foarte foarte rău.
Iar de bârfa mondială care e pandemia m-am plictisit acum atât de multe luni.
M-am plictisit de ea aproape la fel de repede cum m-am plictisit de faptul că nu mă mai deplasez până la muncă. Mi-e dor de rutina aia.
Vreau să-mi iau/fac rost de unele lucruri înapoi.
Vreau să nu mai ticăie.
Vreau să mă dezvolt puțin pe niște arii mai cretinogene pentru Ada de la 14 ani și mai potrivite pentru o Ada de 34. Să învăț să comunic. Să învăț să cer. Să învăț să-mi setez niște standarde și reguli și alte abureli de genul ăsta.
Poate mă călugăresc.