vineri, 8 iulie 2016

Ce face Ada azi

Plănuiam de ceva mai mult timp să mai scriu pe aici, dar parcă nu am când. Idei, am câteva. Câteva doar.
Așa că hai să facem asta o postare introductivă următoarelor, care, sperăm noi, o să vină și ele cândva curând.
Ada e mai nou extrovertită. Nu știu când și cum s-a întâmplat, dar e adevărul. Încă nu suport să vorbesc cu oameni noi, totuși, dar tot e un început.
Ada e în Malaga în momentul de față și internetul nu e chiar ca buruienile pe aici. Mediterana e frumoasă, priveliștea de la balcon la fel (stânga marea, dreapta munții). Oamenii sunt ok și eu sunt ok.
Ada a terminat primul an de facultate. Cu un număr pozitiv de restanțe, care sperăm să fie rezolvate în toamnă, dar sunt oficial studentă în anul II. Și îmi plac colegii, btw.
Stai, mai aveam ceva de zis? Cred că nu. Ce rapid.

luni, 29 februarie 2016

De ce nu vrea Ada o relație

E simplu, poate prea simplu, dar asta nu înseamnă că nu o să răspund la întrebarea pe care nici măcar nu ai pus-o.
Luăm vechile povești, clișee, scuze penibile și le dăm dreptate. După condimentele care dau tot gustul. Și după, vedem noi.
Mai întâi, clișeele: nu sunt pregătită. Serios, nu sunt. Nu am timp, nu am nervii necesari, nu mă simt în stare să fac chestia asta undeva în viitorul apropiat. Nu înseamnă că o să fiu singură pentru eternitate, din păcate. Ci doar pentru moment. De ce din păcate? Parcă e cea mai bună rețetă împotriva suferinței din dragoste, nu crezi? Chiar dacă nu mă consider capabilă de o astfel de chestie, ne păstrăm raționamentul și considerăm că tot există posibilitatea.
Nu e vorba neapărat de apariția dramelor. Chiar dacă asta am repetat oamenilor care mă întrebau. Într-adevăr, apar dramele. Multe drame fără sens și obositoare. Dar ăsta e doar un simptom. Adevărata problemă este și soluția problemelor, drogul, medicamentul, ce te bagă în spital, te îmbolnăvește într-o parte, repară în alta și restul metaforelor de genul acesta.
Să faci pe cineva să devină cea mai importantă persoană pentru tine. Să te bazezi pe ea la bine și la greu, să depinzi complet de aceasta. Emoțional vorbind. Starea ta să depindă de persoana de lângă tine. Să-ți bată inima nebunește și să țopăi, zâmbești toată ziua, după o banală conversație. Sau să te mănânce dubiile, gândurile pe interior și să nu te poți bucura de nimic. Să ai așteptări și să fii dezamăgit. Să se rotească toate gândurile tale în jurul unei singure persoane.
E normal. Când o persoană devine importantă pentru tine, e normal să ai așteptări. Și e la fel de normal să fii dezamăgit. Suntem doar oameni. Și de aici, mici frustrări, mici probleme, chichițe, discuții, răceli netratate care se transformă în drame. Sentimentul ăla groaznic atunci când ai așteptări și ești dezamăgit.
E normal și să se termine.
Urăsc asta. Urăsc dependența asta. Urăsc sentimentul ăsta de apartenență de parcă tocmai ți-ai dat sufletul pe tavă, fără să ai de ales. Așa expus și vulnerabil, așa ușor de rănit și de reparat, totul de o singură persoană.
Nu vreau asta, nu sunt pregătită pentru asta, nu și nu și, crede-mă, nu.
La naiba cu încrederea, încrederea nu e mereu îndreptățită, dar de cele mai multe ori, zdrobită. Și nu e vorba de riscuri pe care nu ți le asumi pentru că nu vrei să fii rănit. E vorba de toată perioada. Inclusiv de început, inclusiv de luna de miere. Chiar dacă totul e bine atunci, eu nu pot să fac asta, să-mi pierd controlul. Nu în felul ăsta.
Nu vreau o relație. Pentru că momentan sunt doar a mea și a nimănui altcuiva. Nu trebuie să mă explic nimănui, nu trebuie să am așteptări, nu trebuie să-mi fac griji sau drame, să fiu dezamăgită, nu e nevoie să mă gândesc la altul decât la mine. Doar în cazul ăsta pot să fiu centrul universului meu și pentru moment am atât de mult de lucrat la mine, încât nu-mi permit, nici pentru o secundă, să las pe cineva să conteze pentru mine. În felul ăla.
Și, revenind, să mă gândesc la fiecare acțiune a mea, la fiecare cuvânt, să pun pe altcineva înafară de mine pe locul I. Am nevoie să mă pun pe mine pe locul I. Și doar eu.
Am prieteni, se pare, care-mi satisfac nevoile emoționale, care în mod normal ar fi satisfăcute de un partener. Am tumblr pentru porno. Am o grămadă de griji din complet alte locuri. De ce să mă complic cu ceva... complicat?
Par egoistă, știu. Dar nu sunt. Aici chiar nu sunt, aici chiar mă consider îndreptățită să fiu doar eu. Să fiu bine... și în control. E ceea ce am nevoie.
Ar trebui să fugi. Alege tu direcția. Eu nu mă voi mișca, nu vreau. Stau bine aici, eu.

duminică, 21 februarie 2016

Mută

Tocmai încep al doilea semestru de facultate. S-a dus prima sesiune și vacanța de după ea. A fost ok. În sensul că nu am învățat prea mult, câteva ore pentru fiecare examen. Deci, cu puțină speranță, poate reușesc să încerc mai mult. Oricum semestrul ăsta o să fie mai greu. Deci o să trebuiască să depun ceva efort, de data asta, nu? De mâine, poate. Mâine începe. Mai am doar câteva ore de vacanță. Nu o să fac ceva cu ele, nu am făcut nici cu cele de dinainte.
Nu o să vorbesc despre facultate. Nu acum. Poate mâine sau când o să am chef. Cândva.
S-au produs cam multe schimbări în ultimile săptămâni sau luni. Schimbări despre care nu pot vorbi, dar există. Și... nici nu am cu cine să vorbesc despre ele, nu că ar fi o noutate. Sau nevoie. Doar o mică speranță că dacă le pun într-o anumită lumină, aș putea face sens. Dar sunt om și știu că nimănui nu-i pasă suficient de mult. Sau doar mie nu-mi pasă în general.
Voiam să abordez o problemă care mă seacă de câteva săptămâni. Și poate are vreo legătură cu schimbările care nu au nici un sens.
Sentimente.
Adică chestii pe care nu le am.
Problema e că nu știu nici dacă am avut vreodată. Dar nu, asta e o chestiune separată.
Momentan sunt în stadiul ăla în care am realizat că nu pot să simt nimic. Absolut nimic. Nici empatie, dar asta parcă nu ar fi o noutate. Doar, chiar, serios, nu pot să simt nimic. Eventual doar frig. O durere de cap. Chestii normale.
Nu am sentimente pentru oameni. Mă lasă rece. Situațiile sociale mă irită. Convenții. Vezi tu, prea des, nu râd la ce glumă bună ai spus tu, râd pentru că trebuie să râd. Că asta cere situația. Nu râd nici la glumele mele. Nici nu-mi mai crește ego-ul că tu râzi la ele. Doar aștept să te oprești pentru că mă obosești. Poveștile tale mă obosesc. Nu mă interesează să aflu lucruri noi despre tine, pentru că mie nu mi se par noi. Mie mi se par atât de repetitive și plictisitoare. Dar mă prefac.
Totuși, prefer să vorbești despre tine, decât să-mi ceri mie să vorbesc. Prefer să te ascult, decât să o fac eu. Dar aș prefera să stăm amândoi în liniște. E plăcut.
Nu mă mișcă nimic. Dacă ți se întâmplă ceva, o să fac tot ce pot să te ajut, dar nu o să-mi pese cu adevărat, nu o să simt ceva în legătură cu asta. Iar pentru tine nu o să fie nici o diferență. Nu o să vezi diferența. Pentru că aș face o treabă foarte bună. Pentru că mereu fac asta.
Dar prefer să ies pe afară singură și doar să stau singură și atât, decât să ies cu cineva. Cu cineva cu care să mă prefac că sunt o ființă umană.
E doar o fază, probabil. Dramatizez și o pun în unghiul ăla din care par o persoană cu probleme care are nevoie să fie reparată. Nu e tocmai victimizare, nu știu exact cum să o numesc. Dar e o imagine distorsionată a realității.
Pentru că, vezi tu, ai senzația că mă cunoști. Pentru că poate știi 2-3 povești. Poate nu le știi nici pe alea. Poate suntem prieteni de ani de zile și ai senzația asta. Dar nu știi ce gândesc. Nu știi cât de dificil îmi este să mă prefac că mă distrez. Să mă prefac plină de fericire și voie bună și superficialitate. Dar e mai ușor. Să faci asta, decât să te deschizi cuiva. Să-ți verși sufletul pe tavă și să aștepți... ceva. E mai ușor doar să fi un om pe acolo, fără nimic interesant. Nu că așa ar fi. Doar... știu că nu știu câți de i să pun în verbul a fi.
Starea mea generală e poker face.
Așa că am căutat să fac chestii care să mă facă să simt ceva. Dar o să încetez, pentru că după se complică lucrurile. Și nu mai suport.
Lasă-mă să fiu singură. Arată că-ți pasă, dar după lasă-mă. Să vorbesc e ultima chestie pe care o vreau.

Spune-mi, unicornule, cât de tare te-am făcut să fugi de mine? Nu sunt genul de persoană pe care o vrei în viața ta, nu? Nici înainte nu eram. Și nici măcar nu-mi pasă. Ha!

vineri, 23 octombrie 2015

Titlu pa

Știu că nu am mai scris de colosal de mult timp. Știu că nu am mai editat nici postarea precedentă. Știu că nici nu am mai dat un click pe aici de multă, multă vreme. Luni de zile.
Nu știu nici de ce mai există locul ăsta. Sau o mulțime de alte locuri și lucruri care mi-au aparținut într-un fel sau altul. Nu știu de ce mai există.
Ok, nu, rațional vorbind, știu. Înțeleg înșiruirea de evenimente. Înțeleg tot acest amalgam întortocheat de stupizenii. Le înțeleg ca matematica, le procesez. Dar... atât. Așa cum nu poți simți matematica. Nu pot simți că e ceva corect. Are sens? Partea amuzantă e că nici nu mai știu despre ce vorbesc. Sau știu. Vorbesc de trecut. Trecutul ăla atât de șters dar care a lăsat o urmă (așa de amărâtă încât nici nu o văd ca sa știu unde să șterg)..
Vezi tu, de când nu am mai călcat pe aici (loc călcat în picioare, te prinzi?), am mai scris random. Când simțeam nevoia, când mă plictiseam, când aveam o idee anume în cap și voiam să o scot, să o întorc pe toate părțile și... să văd ce iese. Nu-mi amintesc să fi ieșit ceva. Situația nu se schimba, doar felul cum așezam cuvintele în pagină. Mereu și mereu... și mereu.
Știi cum e când te repeți? Adică nu te repeți, îți repeți ideea. Cu alte cuvinte, alte formulări. Simți că sunt necesare, simți că așa o să te faci înțeles, că parcă ce ai spus înainte nu a înglobat cum trebuie multitudinea de trăiri. Și mai adaugi un cuvânt care are loc într-un context. Și încă unul. Cred că scrisul e felul idioților de a țipa și urla și smulge părul din cap. Nu e mai ușor să apeși niște taste sau să împrăștii niște cerneală pe hârtie, decât chiar să-ți arunci cu jucăriile prin casă?
Încă mi se pare penibil și patetic și awkward și încă totul mi se pare în felul ăsta, de parcă e vreo boală care se tot ține după mine pentru că poate și pentru că probabil eu îi permit.
E vina mea. Nu, nu pentru chestia aia. Pentru cealaltă. Nu știi la ce mă refer? Bănuiesc că nu vei știi niciodată. Doar alege una din ele. Și de aia o să fiu vinovată și de cealaltă nu. Oricare vrei tu. Poți să dai cu banul. Sau nu.
Știi ce e și mai amuzant? Nu sunt singura greșită din lumea asta. Nu, cu toții suntem, cu toții avem probleme și povesti și rotițe stricate. Nu, nu drame, nimic care să apară la știri. Cel puțin nu în exemplul ăsta. Doar povești. Poate nici nu le cunoaștem, în mare parte nici noi nu știm cum funcționăm. La naiba, am folosit pluralul. Ar trebui să vorbesc doar despre mine, dar la câți oameni există, sigur mai trebuie să fie cineva care... se apropie de balivernele mele. Ce spuneam? Oh. Nu știu.
Poveștile au personaje și roluri și actori. Poveștile sunt peste tot și nu mai scapi de ele. Au fost inventate atâtea măști. Peste tot. În orice formă de artă și în imaginația oricărui individ. Poezie, proză, muzica, pictură, film. Visele acelea cu ochii deschiși. Atât de multe persoane inventate cu o singură minte. Nu, nu contează dacă a fost în colaborare cu cineva. Nu era ca și cum v-ați scuipat mințile și le-ați lipit într-o formă de inimioară. A fost dintr-o perspectivă... care nu știe cum e să fi altcineva, în mintea altcuiva, să cunoști pe altcineva cum te cunoști pe tine. Nu știu unde vreau să ajung. 
După atâta imaginație și descoperire, după atâția prieteni imaginari, cine spune că s-a păstrat o limită între aceste două părți? Prima, cea în care inventăm personaje, le mulăm, le modelăm. Și a doua, cea în care suntem noi. Viața reală, cu oameni reali. Cine spune că tu nu porți decât o mască și te prefaci că ești persoana aia mișto despre care ai citit într-o carte? Acum, imaginează-ți cât de inutil ar fi discursul meu dacă m-ai aproba așa ușor (și numai pentru că știai și toată lumea știa asta și eu am descoperit așa târziu). 
Unde vreau să ajung? Toți am fost falși într-un fel sau altul. Am fost drăguți cu persoane în compania cărora nu ne plăcea să stăm. Ne-am prefăcut că ne pasă, că ne place părul și că gagica nu e deloc grasă. Ne-am prefăcut, pentru că așa am fost învățați. Am văzut în filme că dacă scoți două lacrimi, lumea crede că ești în durere cruntă și te lasă mai moale. Am văzut că ieși din orice situație dacă te prefaci că nu ți-e rău atunci când te prefaci că ți-e rău. Am văzut că dacă-ți urli durerea (lăsând la o parte că nimănui nu-ți pasă), după te crezi îndreptățit să faci ce vrei. 
Oamenii s-au luat atât de mult după personaje inexistente. Când eram mică, Hannah Montana le făcea pe prietenele mele să vorbească ca ea. Poate și pe mine. Chestia e că. Da. Continuăm. Oamenii s-au luat atât de mult după personaje inexistente (pentru că ar fi dat bine la cameră dacă ăla ar fi fost un film, nu? iar dacă faci ceva bun, fără să-i freci la început asta prin ochii cuiva, te face să te simți ca personajul ăla bun care se gândește la toți. Ăla nu are mereu happy end? o să ai și tu dacă joci bine) încât nu mai sunt ei. Nu au nici o idee ce parte a mai rămas a lor. Nu mai au idee ce sentiment e veritabil, ce relație e veritabilă. Și nu se cunosc. Deloc. Să nu știi cine ești, e o idee prea comună în cât a devenit banală. Nimeni nu știe cine e. Și dacă știe azi, mâine o să uite. Nu? Evoluție...
Uit chestii pe care vreau să le spun.
Mă rog, am și un contra exemplu. Dacă nu am mai avea de unde să ne inspirăm, am mai putea să existăm și să creăm? 
Am obosit. O să fie o continuare, sau o ștergere, dar sunt obosită, mă doare capu, nu știu câte baliverne am scris pentru că mi-e lene să recitesc și, doamne, sper să-mi vină un titlu în cap până termin de scris acest paragraf. Anyway, eu sunt ok și ce e mai sus e o ipoteză foarte trasă de păr ca să-mi expun un punct de vedere despre care nici eu nu cunosc prea multe.
Altă fază ușor comică. Dacă-mi citești blogul, fără să mă cunoști, ai impresia că sunt vreo puștoaică de 16 ani încontinuu tristă și... chestii. Știu ce chestii, mi-e lene să scriu doar. Dacă mă cunoști pe mine și te suport, o să crezi ca sunt cea mai superficială și veselă tipă din lume. Iar dacă mă cunoști și nu te suport, o să fiu doar tipa din colțul camerei care așteaptă să plece cât mai repede și care nu vorbește cu nimeni, dar pe care nici nu o observi, doar știi că e ciudată. 

vineri, 10 iulie 2015

de pe telefon, editez maine

De fiecare data cand a trebuit sa iau o alegere a fost groaznic, pentru ca e greu sa faci o alegere si apoi sa suporti consecintele, imagineaza-ti cum e ca, pe langa consecinte, sa ai mai multi ochi care te judeca si care te fac sa regreti ca ai deschis gura. Din nu stiu ce motiv, in loc ca oamenii sa spuna "bai, eu vreau chestia asta", vor sa para amabili si sa zica ca le indiferent si apoi sa te puna pe tine sa alegi. Si dupa sa comenteze ca "eu nu am vrut asta, de ce ai luat ciocolata asta?". Asa ca in cele din urma, dupa prea multe exemple de genul in care mi s-au scos ochii ca nu am facut alegerea de care aveau ei chef (ca si cum as citii ganduri acum ca pe niste etichete de sampoane cand uit telefonul fiind la baie), am ajuns incapabila de a mai face alegeri. Ba, ce fraza lunga. Reformulez: Evit sa fac orice fel de alegere (de ex de care suc) ca sa nu supar pe nimeni, pentru ca sunt un copchil traumatizat. Anyway, faza asta enerveaza si ea oameni, dar nu poti sa-i multumesti pe toti. Iar sa te mulezi in functie de fiecare persoana cu care vorbesti nu e tocmai placut pentru mine, daca as fi vrut sa fac teatru, as fi facut. Bine, sunt capabila sa ma fac placuta de o gama larga de oameni, dar e obositor asa ca ma limitez la vreo 2-3. Si, serios, chiar e obositor. Acum ceva vreme eram cu o tipa la metrou si s-a intalnit accidental cu o tipa. Atata schimb de entuziasm si energie si cuvinte si doamne, atata efort. Nu as fi capabila de asa ceva, chit c-as fi in limba dupa respectiva persoana. Dar eu sunt eu.

In legatura cu alegerile, m-am obisnuit sa nu le fac. Cel putin nu pe alea la vedere. Ca apoi eu aleg in sinea mea sa nu vorbesc cu un tip, ma vad cu un altul sau sa ii spun ceva uneia, asta e altceva si sunt capabila sa fac asta. Chiar daca si aici am fost mustrata "de ce ai vorbit cu baiatul ala? nu vezi ca ii faci rau?" sau "nu trebuia sa ii spui adevarul fetei aleia" sau .. altele? Dar aici parca e diferit. Parca?

Mereu cand a trebuit sa iau o alegere mare, importanta pentru mine la momentul respectiv, am luat-o incetisor: lista frumoasa cu argumente pro si contro, bile albe si negre, mai mici sau mai mari. Si apoi imi dadeam seama ca nu ajung nicaieri asa si mergeam la feeling. In sensul a) intrebam pe cineva parerea. Daca imi placea raspunsul, faceam asta; daca nu, faceam contrariul pentru ca dezamagire inseamna ca eu imi doream cealalta chestie. sau b) ma hotarasc pe ultima suta de metrii sau ma obisnuiesc cu o idee cu care raman pana la capat.

Aici intram in faza a treia. Dupa luarea deciziei. Nu ma intorc inapoi. Nu am nici o idee de ce, nu e o chestie de principiu. E tot o chestie de feeling. Dupa ce am luat alegerea nu mai imi pot imagina alta cale in afara de aia. Pur si simplu. Intr-a 8a, dupa ce m-am decis pe Vianu, nu-mi mai puteam imagina alt loc in care as putea merge. Parca auzisem de existenta lui si inainte sa stiu ce e aia liceu. Parca intreaga mea viata pana la punctul ala trebuia sa conduca acolo. Ca pana la urma nu s-a dovedit experienta tipica misto de liceu, asta e irelevant.

Acum stiu unde ma duce feelingul, dar nu stiu ce sa fac cu variabilele. Daca nu intru la poli si stau un an acasa? O sa mai invat ceva anul ala ca sa am sanse mai mari sa intru anul viitor? Dar daca fac alte optiuni, mi-as baga unghia in gata daca as fi putut intra unde voiam de la bun inceput?

Sau daca tipul ala nu e asa jigodie cum pare si e doar parerea mea de moment? Merita sa-mi moare tot respectul?

Daca tipei aleia chiar ii pasa, dar nu stie sa arate? Sau daca nu-i pasa si ma foloseste? Daca nu-i pasa pur si simplu? Parca suntem convinse ca nu-i pasa, dar conteaza?

Stiu ca trebuia sa

nu, asta nu pot scrie aici

pentru ca, uite, deja ma apuca panica

Ai avut vreodata o alegere asa mare de facut, asa importanta pentru sufletul tau, incat sa te blochezi? Stii, ceva mai important decat facultatea si viitorul tau?

Ei bine, sper ca nici eu.
© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis