sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Punct și de la capăt.

Mâine îmi voi lua, cu siguranță, viitorul înapoi.
  Mă simt singură, ceea e e stupid pentru că eu nu am voie să mă simt singură. E în firea lucrurilor ca eu să nu mă simt singură. Cred.
  Am cam tot ce îmi doresc și tot ce nu mi-am dorit vreodată. Totuși, nu știu de ce, dar tare mi-e că nu mai e mult până când o să dau anunțuri pe google în căutare de prietene sau ceva asemănător. Mă simt trădată, ca de obicei, dar nici nu știu de ce contează. Nici nu știu de cine să mă simt trădată. Într-un fel, nu e o diferență prea mare, nu afecteaza acțiunile mele viitoare. Dar tot mă simt așa de... nedreptățită. Sau ceva. 
  Mă simt goală. Bănuiesc că ar trebuii să pun ceva pe mine, nu? Dar...
  Aș vrea să vorbesc cu cineva, nu cu oricine, știu sigur cu cine. Și, de asemenea, știu sigur că e imposibil. Știu că e mai imposibil decât imposibilul și singurul lucru pe care mi-l doresc e săăă... să se termine. Cumva, ceva, cândva. Să fie bine. Să ne întâlnim într-un alt univers, într-un ținut fericit, al meu sau al tău, sau un ținut fericit comun. Să ne întâlnim acolo, frumos, cerul să fie senin și soarele să strălucească. Să fie călduț dar să adie vântul, să se joace firișoarele de iarbă printre degetele picioarelor goale, să zboare flutureii colorați. Aș putea să spun și temperatura pe care mi-o doresc, presiunea atmosferică și alte variabile de genul ăsta. Aș putea să-mi imaginez atâtea... dar doar imaginar rămâne. Și totuși, să revenim: și în acel peisaj mirific, o băncuță la margine de pădure. La umbra răcoroasă și ocrotitoare. Un fel de graniță dintre doua ținutui fericite, poate. Sau mijlocul unuia singur. Oricum, și acolo, pe acea băncuță, să fim noi, toți de noi, cu adevarata noastră față. Să zâmbim, să râdem, să vorbim. Așa mi-aș imagina eu raiul. Probabil. Deci poate cândva, vom ajunge cu toții acolo, într-un univers imaginar. Poate vom fi drogați, în comă, sau poate pur și simplu morți. Sau poate ne vom afla în pat, încercând să adormim. Și atunci să ne întalnim.
Liniște și pace. Și natură, ceva natură. Armonie. Vreau. Tânjesc. Uite cum iar am deviat de la subiect. Mereu fac asta. Parcă și profa' de română mi-a spus asta. Mă rog, nu contează.
Din categoria: blogul meu, plângerile mele ( sau chestiuțele mele)

6 comentarii:

  1. Poate te simti singura , dar nu esti singura niciodata:). Poate ca sunt persoane care iti arata ca iti sunt prieteni pana gasesc o piatra sa te loveasca dar sunt si persoane care ar da si ultima haina de pe ei doar ca sa iti fie tie cald:P.Uita-te in jur si o sa vezi ca ai si prieteni foarte buni:). Succes cu blogul:).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ahammmm... merci, m-ai lasat fara cuvinte. :)

      Ștergere
  2. Si eu am mereu tendinta sa duc continutul articolelor pe alte orizonturi ;))

    Pai...iti doresc sa nu te mai simti singura.Pupici :*

    RăspundețiȘtergere
  3. Ar trebui poate sa spun ca stiu cum e .. Vezi , sunt cam in aceeasi situatie ca tine , si eu ma simt de multe ori singura , dar m-am obisnuit , stiu ca nu sunt singura , stiu ca o sa fie mai bine in curand . Vreau sa zic..totul o sa se aseze si vreau sa cred ca singuratatea e doar o stare trecatoare . Cred ca asa e facuta viata , persoane vin , persoane pleaca..trebuie sa ne adaptam .
    Fii puternica !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt :) Nu m-ar deranja daca nu ar mai pleca, chiar daca nu ar mai venii si alte persoane. Si eu m-am obisnuit cu toate ca mi-as fi dorit sa nu o fac. Multumesc :)

      Ștergere

© Strange Song 2012 | Blogger Template by Enny Law - Ngetik Dot Com - Nulis