Îți amintești ce ne ziceam? Că fericirea e alcătuită exclusiv din pauzele de gândit.
Câteodată ne întrebam dacă chiar există. Dacă e doar pentru oamenii mici. Dacă problema e la noi sau la ei. Dacă... am ști.
Nici tu nu știi, e ok.
Știu ceva ce tu nu știi, totuși. Ceva ce nici nu vrei să știi, pentru că dacă ai fi vrut, ai fi aflat deja. E destul de interesant cum se manifestă psihologia asta umană. Felul în care-ți iese eul în evidență prin propriile tale observații. Proiecții. Îți e mai ușor să vezi în alții lucruri atât de familiare ție. Temeri, dorințe, ce o exista pe acolo.
Și, ghici ce, le vezi corect. Nu e nici o problemă în asta. Imaginea de ansamblu, totuși, e alcătuită din mult mai multe. E ca povestea aia cu orbii și elefantul parcă. Caut-o dacă nu știi la ce mă refer.
Dar, sincer, dacă vrei fericire, găsește-ți o ocupație. Ocupă-ți timpul. Ocupă-te.
Mi-am pierdut ideea.
Prefăcătorie. Ne prefacem de când începem să creștem. Ne prefacem că suntem cumva, ne prefacem că suntem fericiți, ne prefacem că ne place nu știu ce prăjitură oribilă. Ne prefacem ca să nu supărăm, ca să nu punem pe alții în situații inconfortabile, ca să nu ne punem pe noi, ca să nu (ne) cauzăm probleme. Da, știu, e o listă interminabilă de motive și situații în care ne prefacem. Și o facem din ce în ce mai mult, cu cât crește timpul, cu cât ne maturizăm, ne prefacem din ce în ce mai mult. Sunt sinonime, cred. Prefăcutul cu maturizarea.
Nu e nevoie să te crizezi de pe acum. Nu mă refer la prefăcătoria aia a oamenilor care te vorbesc pe la spate sau mai știu eu ce. Mă refer la prefăcătoria interioară care, eventual, te păcălește și pe tine. Ești atât de dornic, cumva, să devină dintr-o dată real, încât te păcălești cât poți tu de bine.
Întrebarea mea e, pentru că trebuie să plec și nu mai am timp să continui, dacă se pune. Dacă atunci când te prefaci că ești fericit și reușești să te păcălești că ești, dacă se pune ca fericire sau nu.
Și, altceva: de ce? De ce ne prefacem ca să-i facem pe alții fericiți? Sau nu nefericiți? Dacă tot știm că nu contează așa de tare, de ce?
E sfârșitul lui octombrie și nu am chef să fac chestii, așa că m-am gândit să scriu ceva, care, ghici ce, nici nu era planificat. Pentru că poate nu-mi pasă cine știe ce. Vreodată. De ceva. De mine.
Hei, cred că din motivul ăsta sunt eu așa perfectă pentru unii. Pentru că nu-mi pasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu